Gazdanov – Tovarășul de noapte

                                
Tovarășul de noapte
Gaito Gazdanov

            Totul a pornit de la o mică neînțelegere, într-o noapte, pe la ora două, în luna iunie, la Paris, cu zece ani în urmă. Mă întorceam acasă din partea de nord a periferiei orașului și, ajungând în piața Trocadero, m-am așezat pe o bancă să fumez o țigară. Apropiindu-mă, am văzut că era deja cineva acolo. Încă de departe îți puteai da seama că era un bătrân, după capul plecat și după alura aparent rigidă. Și așa și era. M-am așezat la celălalt capăt al băncii și mi-am aprins o țigară. Bătrânul a bombănit ceva.
            – Nu vă supărați, îi zic, ați spus ceva?
            Și apoi, mâniindu-se dintr-odată, bătrânul a răspuns:
            – Da, zice, nici măcar noaptea n-am liniște.
            Avea capul rotund, părul rar și cărunt, sprâncenele cenușii, încruntate și o figură nemulțumită, păstrând expresia neclintită a unei înverșunări reținute.
            – Iertați-mă, i-am spus ridicându-mă, n-am vrut să vă deranjez. Și m-am îndepărtat. Brusc, o voce puternică m-a oprit, silindu-mă să tresar plin de uimire. Într-atât părea de ireal, că nu putea veni de la omul acesta, care avea în jur de optzeci de ani.
            – Tinere!… Iar eu m-am întors. Mă cunoașteți?
            – Nu, domnule.
            – Chiar nu mă cunoașteți? Nu sunteți jurnalist? Pe cuvântul dumneavoastră că nu sunteți jurnalist?
            I-am răspuns că, într-adevăr, nu sunt jurnalist. Apoi, liniștindu-se, mi-a spus sacadat să iau loc, și, din nou, m-am așezat pe bancă. Era o noapte călduroasă de iunie, însă aerul era curat și umed ca după ploaie.
            – Sunteți francez? a întrebat bătrânul la fel de sacadat.
            – Nu, sunt rus.
            – Ceva-ceva tot vă aduce pe aici la trei dimineața.
            I-am răspuns, în apărarea mea, că mă întorceam acasă. Bătrânul a încuviințat din cap. Apoi, după câteva secunde, m-a întrebat câți ani am. I-am răspuns, s-a uitat la mine și, deodată, a zâmbit scurt, iar când am întrebat de ce a râs mi-a spus:
            – Asta-i culmea! Știți că în toate ziarele sunt gata necrologurile mele; la o jumătate de oră după ce voi muri, veți putea citi despre asta în fiecare ediție.
            Abia atunci vaga amintire, de care aproape că nu mai eram conștient, s-a limpezit brusc: cu un minut în urmă am știut, probabil, că mai văzusem undeva aceste trăsături, acest cap rotund, aceste mustăți sure, ca pe ceva demult cunoscut. După ce m-am obișnuit cu lumina artificială a felinarului din piață, m-am uitat în ochii tovarășului meu, complet lipsiți de strălucire și cu o expresie atât de ciudată, pe care nu am mai observat-o la nimeni; un amestec surprinzător de cruzime și de tristețe.
            I-am răspuns că este o trăsătură profesională și că mereu m-a indignat din cale-afară, chiar dacă e firesc să te interesezi de moartea groparilor, de cea a angajaților de la biroul de pompe funebre și a intregului cortegiu; i-am spus că uneori mi se pare atât de neplăcut, încât îmi găsesc mângâierea doar în adevărata ironie a sorții, în aceea că acești oameni vor fi îngropați cu aceeași nepăsare crudă ca și tovarășii lor.
            I-am povestit bătrânului cum un prieten de-ai mei a murit de tifos pe vremea războiului civil din Rusia și cum, în patul lui, rulându-și șovăielnic o țigară, stătea beat mort felcerul Teofan, care-i spunea acestuia o glumă oarecare, iar când l-am întrebat dacă mai există vreo speranță, s-a uitat la mine cu o privire tulbure și mi-a spus:
– Ești ciudat. Nu vezi că se duce dracului, și tu mai și întrebi! Uită-te la fața lui, nu se vede, sau cum?
Dar, după câteva luni, aproape în același pat din vagonul sanitar, a murit felcerul Teofan, rănit în burtă de o schijă de obuz. Cu ochii-n lacrimi, cu o expresie rece, agonică, repeta: „Dumnezeule, oare? Dumnezeule, oare?”. Tot ceea ce știuse sau gândise cândva deja dispăruse, deja nu mai exista pentru el în aceste minute; și ne-a părăsit luând cu el, din tot ceea ce a avut vreodată, doar această propoziție: „Dumnezeule, oare?”. Până atunci știuse dintotdeauna că nu crede în Dumnezeu, că nu îi este frică de moarte și că dusese o viață dreaptă, dar acum, fiind pe moarte, se înșelase. Nici măcar noțiunea de greșeală nu existase în mintea lui. Era acolo, de partea sa, la câțiva centimetri de corpul lui, acolo unde eram și eu, iar el încă vedea cămașa mea verde cu epoleți, cureaua îngustă, tocul închis la culoare unde țineam revolverul.
Bătrânul m-a privit cu atenție și, după ce am terminat de povestit, a spus:
– Și credeți că e bine?
– Nu, nu cred.
– Și la ce bun să știți lucruri pe care, probabil, nu aveți nevoie să le știți? Este exact aceeași poveste ca și cu Lazăr: nu s-a mai întors de acolo. Sau, dacă vreți, ca planta zdrobită: să trăiești mutilat și separat de ceilalți. Vă place ordinea?
– Ordinea? am întrebat surprins. Nu, chiar nu m-am gândit niciodată la asta.
– Foarte rău, a răspuns bătrânul. Am remarcat adesea că omului ar trebui să-i placă ordinea; dacă aceasta nu are nicio însemnătate pentru el, atunci e semn rău, extraordinar de rău. Ce faceți în Paris?
I-am zis că studiez, vorbindu-i despre profesorii mei. A început să râdă subit și molatec, aparent pentru bunătatea lui, și mi-a spus că îi include în categoria proștilor naivi. Mi-a promis că, într-o bună zi, îmi va explica această teorie. „Într-o zi?, l-am întrebat eu. Dar, poate, nu o să vă mai văd niciodată!” Bătrânul a dat din umeri și m-am simțit stânjenit; mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să-i spun lucrul acesta. A întors repede capul și din nou a spus cu pauze, ghicindu-mi gândurile, că nu se teme de moarte, că într-adevăr nu se teme, precum felcerul Teofan. De altfel, poate că în clipa următoare… „Ai citit Faust?”, brusc s-a oprit și tot el a răspuns: Da, desigur că ai citit, rușii citesc de toate”.
Mă obișnuisem cu pauzele lui care întrerupeau mereu istorisirea. Se răcorise puțin și, din când în când, norii acopereau luna. În depărtare, deasupra orașului Montmartre se zărea o lumină tulbure și roșiatică. Bătrânul s-a ridicat de pe bancă și mi-a întins mâna acoperită de o mănușă neagră.
– La revedere, mi-a spus. Mi-a părut bine să vorbesc cu dumneavoastră. Nu vă puteți imagina ce plăcere e să întâlnești un om care nu pună întrebări și care să nu fie gata să tragă foloase de pe urma dumneavoastră.
Mă simt măgulit, desigur, dar în sens negativ, i-am spus, zâmbind fără să vreau. Trebuie să vă mulțumesc, la rândul meu, pentru atenție.
– Poate că o să ne mai vedem, mi-a zis. Obișnuiesc să mă plimb noaptea, locuiesc în apropiere. Iar cum picioarele mele au parcurs deja aproape toată distanța prevăzută de soartă, nu o să merg din Montmartre în Auteuil, ci voi ajunge doar până la pajiștea aceasta. Numai bine!
Și-a dus mâna la tâmplă și a plecat. Am rămas și m-am uitat după el: cocoșat, mergând destul de repede, aproape fără să-și îndoaie picioarele, crăcănat, pe vârfuri, ca și cum ar fi fost pe tocuri. Am așteptat până când, după calculele mele, ar fi trebuit să ajungă acasă, iar apoi m-am întors. Se făcuse deja cinci…”
***
Autor: Gaito Gazdanov
traducător: Lupoaica de stepă
informații despre autor găsiți aici
Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: