Samar Attar – Traducerea identității/ Auto-traducerea și cenzura

traducător: Alina Roiniță

N.B.: Articolul nu a fost tradus integral, fiind tradus doar de la pagina 131 până la începutul paginii 134; va urma, desigur, și partea a doua (dat fiind că articolul este destul de mare, am optat pentru fragmentarea acestuia).
Cei interesați pot citi articolul integral aici.

 

***
 
Traducătorii au tendința să selecteze texte literare străine pentru a le traduce în limba maternă din  motive diferite. Uneori, selecția lor se bazează pe faima unui anumit scriitorprintre conaționalii lui sau ai ei, sau pe acordarea unuipremiu internațional de prestigiu unui scriitor, sau la recomandarea unei figuri autoritare: un academician, un critic, sau un editor. În alte momente, totuși, contrariulpoate fi adevărat. Un scriitor care nueste cunoscut în rândul oamenilor din țara sa este tradus într-o altă limbă pentru că scrierile lui sau ale eisubminează valorile tradiției naționale saudistrug anumite clișeedespre alte națiuni, sau pur și simplu pentru că lucrările sale îl atrag pe traducător[1]. Dar noi nu ar trebui să cochetăm cu iluzia traducătoriiliterari sunt întotdeauna agenți independenți.
Deși preferința lorliterară și ideologiapot juca un rolimportant în alegerea de texte străine, eideseori trebuie să ia în considerareclimatul literar, politic și economicdin vremea lor. Pur și simplu, einu traduc texte pentru că le plac. Ei sunt foarte conștienți de faptul traducerea nupoate avea un finalproductiv, dacă nu cumva alte organizații cu autoritate îi sprijină și dacă nu se găsește un editor la sfârșitul calvarului. Pe scurt, factorii personali, literari, sociali, politici și economici joacă întotdeauna un rol important în selecția și traducerea unui text străin.
În mod normal, traducătorulliterar, care selecteazăsau este ajutat în selectarea unui text străin, este de așteptat să fie un expert în cel puțin două limbi, inclusiv limba nativă. Cu toate acestea, traducerea se face de obicei din limbastrăină în limba maternă a traducătorului. Motivul este evident. Traducătorul este în mod normal mai înrădăcinat în limba maternă și cultura sa, în timp ce limba străină este dobândită. De obicei este mai sigur stabilești identitatea unui traducător și moștenirea lingvistică și culturală după locul de unde el sau ea se trage. Norma acceptată pentru un traducătorliterar este aceea a unui personaj care se deplasează dintr-o dintr-o lume în alta, dar este mai informat despre una dintre ele: cea proprie lui sau ei.
Din acest motiv se așteaptă ca traducătorii independenți medieze întredouă națiuni, pentru a descrie o cultură străinăpropriului popor și să comunice cu ei într-o limbă comună. Ironia este că ceea ceeste în mod normal acceptat, dacă ilustrămtraducătorul literar normal sau sarcina deselectare a textului străin, nu este întotdeauna adevărat. Fiecare regulă are multe excepții, iarfiecare vârstă are propriile circumstanțe care sfideazăgeneralizarea. Termeni contradictorii, precum natural și hibrid, autohton și străin, acasă și lumea, limba maternă și limba dobândită, identitatea națională și identitateacosmopolită, scriitor și traducător, vizibil și invizibil, eu și Celălalt, sunt întotdeauna controversați șiar putea cu ușurință, uneori, să fie sinonimi.
 
         Samuel Beckett este un exemplu în acest sens: un irlandez care a crescut în Dublin, el s-a angajat să predea limba franceză la Trinity College. Dar la scurt timp s-a mutatîntr-un exil autoimpusîn Londra, și apoiîn Paris. Unele dintre piesele sale au fost scrise în limba franceză, uneleîn limba engleză, dar, în fiecare caz.Beckett a îndeplinit rolul de scriitor/ traducător și și-a făcut propriile traduceri în limba cealaltă. Ce esteel? Irlandez? Francez? Care este limba lui maternă? Care este limba lui dobândită? Traducerea lui esteoriginală sau o copie?[2]
Desigur, aș fi putut scrie Lina în limba engleză chiar de la început și aș fi evitat toate problemele și obstacolele de cenzură din Siriași din altă parte. Dar am dorit să mă adresez cititorilor arabi și să le spun povești. Însă, având în vedere represiuneacontinuă și lipsa de libertate pe care le-amîndurat, am ajuns la concluzia viitorul meu cascriitor constă, probabil, în producerea de cărți traduse, atât pentru un public de arabi expatriațicare trăiesc în Occident, cât și pentru cititorii occidentali. În acest sens, am ales să-mi traduc opera  literară dintr-o limbăpe care nu o folosesc de multe oricu excepția cazului când scriu sporadic în ea –, dar care e adânc imprimată în cele mai adânci caneluri ale psihicului meu într-un limbaj pe care l-am dobândit și adoptat de mult timp
 
Fiecare regulăare multe excepții, iar fiecare vârstă are propriile circumstanțe caresfidează generalizarea. Termeni contradictorii, precum natural și hibrid, autohton și străin, acasă și lumea, limba maternă și limba dobândită, identitatea națională și identitatea cosmopolită, scriitor și traducător, vizibil și invizibil, eu și Celălalt, sunt întotdeauna controversați și ar putea cu ușurință, uneori, să fie sinonimi.
Eu însămi, ca o scriitoare/ traducătoare, ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în limba și cultura arabă, dar, de asemenea, și în culturile americană și europeană, sunt una dintre acele excepții care nu se potrivește niciunui model specific întocmit de către teoreticienii și traducătorii înșiși. Deși am crescut în Damasc, Siria, unde se vorbea limba arabă. iar cultura arabă a fost consolidată în școală și în societate, eu sunt în mod egal în largul meu cu engleza americană. ca limbă, și culturile americană, franceză și germană. Familia mea a fost cosmopolită. Am vorbit araba, însă am învățat engleza și franceza din copilărie. Traducerile literare din limba rusă, germană, engleză și franceză au fost întotdeauna disponibile în casa noastră. Ca o femeie tânără, am studiat literatură comparată în Siria, Canada și Statele Unite ale Americii. Am putut să citesc cărți în arabă, engleză și franceză. Am lucrat în Siria, Canada, Statele Unite, Algeria, Germania de Vest, și Australia. M-am căsătorit cu un german și am călătorit cu el în jurul lumii. Când s-a născut fiica mea în anii optzeci, a fost inițiată de la o vârstă fragedă într-o vastă și bogată bibliotecă germană. Am profitat din învățatul ei și m-am trezit incluzând unele dintre cărțile citite de  ea  copil fiind, în romanele mele arabe. Cu un astfel de context ca al meu, granița dintre nativ și străin, național și cosmopolit, scriitor și traducător, vizibil sau invizibil, natural sau hibrid este neclară. Când sunt întrebată acum: „De unde ești?”, sau „care este limba ta maternă?”, mi se pare dificil să dau un răspuns direct[3].
Deși l-am citit și l-am predat pe James Joyce, abia în vara anului 1968, în timp ce îl predam pe Joyce în limba franceză în Canada, am realizat că unele dintre  experiențele mele erau similare cu cele ale lui. Joyce s-a răzvrătit împotriva mediului său catolicîngust, casei sale, religiei sale și țării sale. El a părăsit Irlanda ca să se întoarcă doar o singură dată. Chiar dacă și-a petrecutcea mai mare parte a vieții sale în străinătate, toate lucrările sale au fost despre Dublin, care, în cuvintele lui Harold Pinter, „a fost o mare influențăa vieții sale – o mare umbră catolică care se așază pentru totdeauna peste el”[4].  Eude asemenea, m-am răzvrătit împotriva familiei mele, religiei și țării și am părăsit Siria în 1965 pentru a revenidoar pentru vizite scurte. Dar trecutul m-a bântuit mereu: copilăria și experiențele mele din tinerețe în orașulDamasc. Astfel, în timpul verii canadiene din 1968 știam că voi scrie o carte, cândva, despre creștereași educația mea înSiria. Dar mi-a luat șase ani înainte să  încep, de fapt, să lucrez la ea. În 1975 am început săscriu romanul meu, Lina: un portret al unei fete din Damasc în arabă, o limbă pe care nu am folosit-o timp de zece ani. Exercițiul nu s-a dovedit a fi dificil. În 1977 am terminatromanul, dar apoi a început povestea cu găsirea unui editor în Orientul Mijlociu: pe lângă războiul civildin Liban, ficțiunea/ memoria mea a stârnit controverse și obiecții din părțiopuseLina descrie creșterea unei tinere din Damasc, sub umbraguvernelor militare în timpul anilor cincizeci și începutul anilor șaizeci, până la decizia ei de apărăsi Siria. Romanuldescrie lupta unei artiste împotriva mediuluisău, care se încheie cu respingerea a familiei sale, religiei și țării. Violența și represiunea pe care Lina o lasă în urmă încă există în Orientul Mijlociu astăzi. Probabil, acesta e motivul pentru care cartea este relevantăchiar și acum, la patruzeci de ani de la evenimentele pe care le descrie, șide ce nu a fost permisădistribuirea ei în Siria și în alte țări arabe[5].
La sfârșitul anului 1977,Lina a fost trimisă la Uniunea Scriitorilor Arabi în Damasc în vederea unei autorizații pentru publicare. Sindicatula păstrat manuscrisul pentru mai mult de un an în ciuda cererilor frecvente. În cele din urmă, manuscrisul a fostreturnat și am fost informată verbal printr-o terță parte că romanul ar putea fi revizuit dacă se factăieturi substanțiale. După mai multe încercări nereușite, Lina a fost în cele din urmă acceptat pentru publicare de către daar al-’aafaaq al-Jadiidaîn Beirut. În  final romanul a apărut în 1982, dar am aflat despre asta, în 1983, când un prietenl-a văzut afișat laal-Saqi Books dinLondra.

Desigur, aș fi putut scrie Lina în limba engleză chiar de la început și aș fi evitat toate problemele și obstacolele de cenzură din Siriași din altă parte. Dar am dorit să mă adresez cititorilor arabi și să le spun povești. Însă, având în vedere represiuneacontinuă și lipsa de libertate pe care le-amîndurat, am ajuns la concluzia viitorul meu cascriitor constă, probabil, în producerea de cărți traduse, atât pentru un public de arabi expatriațicare trăiesc în Occident, cât și pentru cititorii occidentali. În acest sens, am ales să-mi traduc opera  literară dintr-o limbăpe care nu o folosesc de multe oricu excepția cazului când scriu sporadic în ea –, dar care e adânc imprimată în cele mai adânci caneluri ale psihicului meu într-un limbaj pe care l-am dobândit și adoptat de mult timp. 
__________________________


 

[1]              Rosanna Warrent adoptă o poziție idealistă față de traducere și necesitatea de a traduce. Ea argumentează că „Sănătatea Psihică a unui individ rezidă în capacitatea de a îl recunoaște și a îl primi pe «Celălalt». La fel s-ar putea spune despre civilizație. Termenu nostru «idiot» vine din greacă…, al cărui sens primar este acela al intimității, particularității, izolării. O persoană sau o cultură păzindu-și intimitatea până la extrem devine «idiotică», chiar autistă, iar o asemenea rezistență față de străin, o asemenea incapacitate de a traduce, își pronunță damnarea, ca orașul Teba în străinul, și totuși înruditul Dionisos… O civilizație se înnoiește pe sine prin contact nu doar cu străinul geografic și lingvistic, ci, de asemenea, și cu strămoșii săi înstrăinați de timp.” Vezi The Art of Translation: Voices from the field, ed. R. Warren (Boston: Northeastern University Press, 1989), pp. 3-4.  
[2]              Vezi Raymond Federman, „The Writer as Self-Translator”, în Beckett Translating/ Translating Beckett, ed. Alan Waren Friedman et al. (University Park & London: The Pennsylvania State University Press, 1987), pp. 7-16.
[3]              De asemenea, de examinat cazul lui George Steiner, care este aproape cel mai tipic dintre toate societățile imigrante, colonial și postcoloniale. Steiner ne spune că „Nu am nicio amintire de niciun fel a unei prime limbi. Atât cât pot să-mi dau seama, posed cunoștințe actuale de limbă engleză, franceză și germană… Visez cu egală densitate verbală și provocare lingvistic-simbolică în toate cele trei (…). Condiția mea naturală a fost poliglotă”. Vezi After Babel 2nd ed. (Oxford, New York: Oxford University Press, 1992), pp. 120-121.
[4]              Citat de William Baker și Stephen Ely tabachnick, Harlod Pinter (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1973), p. 14. Cei doi critici ne atrag atenția asupra unui eseu pe Joyce scris de Pinter la vârsta de 16 ani.
[5]              În articolul său, „Embargoed Literature”, Edward Said nu ține cont nici de cenzură, nici de multiplii factori care creează sau distrug scriitori în țările arabe. În remarcele sale din concluzie, el dorește ca ministerele culturii să promoveze scriitorii arabi peste granițe. El observă că „E îmbucurător faptul că acest relativ mare număr de lucrări arabe recent traduse coincide cu importanța lor și reputația lor literară în lumea arabă. Totuși, este, de asemenea, din păcate, cazul ca scriitorii arabi înșiși (la fel ca și editurile care îi publică, ministerele culturii, ambasadele din capitalele Occidentului) au făcut cu greu ceva pentru a le promova lucrările și discursul culturii arabe în Vest; absența unei intervenții culturale arabe în dezbaterile lumii este deci depresivă și tragică”. Vezi Aunradha Dingwaney & Carol Maier, eds. Between Languages and Cultures (Pittsburgh: The University of Pittburgh Press, 1995), p. 102. Poate că este mult mai bine că ministerele arabe ale culturii nu intervin în această cauză! Nu există nicio garanție că ele vor îi promova pe scriitorii menționați de Said. Reputația literară în lumea arabă nu este discutabilă din când în când, ci și într-un flux constant.
Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: