Raluca Tănăsescu – Istoria traductologiei. Episodul 1

Raluca Tănăsescu este doctorand în traducere literară la Universitatea din Ottawa și traducătoarea a 11 volume de proză și a numeroase selecții de poezie. Proiectul său de cercetare – Songs of Globalization: Translating and the Power of Small Nations – testează ipoteza irelevanței dicotomiei cultură minoră vs. cultură majoră în traductologie.

*

De la pedanterie la networking. O scurtă prezentare a câtorva momente importante în traductologie.

Episodul 1. Cicero, Dryden, Schleiermacher.

Începuturile a ceea ce numim astăzi traductologie au fost marcate de o lungă serie de dicotomii și de o atitudine de profundă admirație față de textul literar. Unul dintre primii autori care au vorbit despre cum se traduce a fost Cicero. Un traducător de texte grecești în latină nu avea decât două opțiuni: să traducă ut interpres (literal, ca un interpret) sau ut orator (liber, ca un orator). Pentru Cicero nu exista cale de mijloc, iar recomandarea lui fermă era ca traducătorii să studieze și să imite modelele tradiționale de retorică. Pentru autori ca Sfântul Augustin, traducerea nu putea însemna decât respectarea cu strictețe a literei originalului, deoarece cuvântul biblic nu putea fi interpretat.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, poetul britanic John Dryden scria despre trei feluri de a traduce: prin metafrază – „tălmăcirea unui autor cuvânt cu cuvânt[1]” (Dryden 2012 (1680):38); prin parafrază(pe care el personal o prefera) – „unde Autorul este păstrat la vedere de Traducător, astfel încât el să nu se piardă niciodată, dar unde cuvintele lui nu sunt tălmăcite atât de strict precum este sensul, pe care îl poate exagera, dar nu schimba” (id. ibid.); și prin imitație– „aici, Traducătorul (dacă până acum nu cumva și-a pierdut numele) își ia libertatea nu numai de a se depărta de cuvânt și de sens, dar și de a se lepăda de ele după cum crede de cuviință; sau poate numai să se inspire din Original și să-și organizeze textul după cum poftește.” (id. ibid.)

Atât Cicero, cât și Dryden, precum și mulți alți autori care le-au urmat, și-au bazat considerațiile pe activitatea practică de a traduce și și-au organizat scrierile în așa fel încât să explice, să justifice sau pur și simplu să-și discute preferința pentru o strategie anumită de traducere. De aici, noțiunea de „traducere ca proces”, o abordare care a marcat istoria traductologiei până în anii 1980. Mai pe românește, s-a vorbit foarte mult despre „cum se face/traduce”. Nu au existat teorii ale traducerii ca atare până în secolul 20, și aceasta pentru simplul fapt că traductologia ca disciplină academică și ca știință s-a constituit în anii 1970. Cu toate acestea, au existat texte seminale de-a lungul istoriei, pe baza cărora s-au construit sau, cel puțin, de la care au pornit viitoarele teorii.

De la triada lui Dryden, care califica traducerea literală ca prea pedantă și care oferea traducătorului surprinzătoare libertăți, maniera de a aborda traducerea devine din nou dicotomică, de data aceasta însă punând preț pe funcția textului literar tradus, care ar trebui să îmbogățească și să îmbunătățească limba țintă. Începutul secolului al XIX-lea este marcat de un text de o importanță covârșitoare pentru traductologie. Este vorba despre un discurs ținut în 1813 la Royal Academy of Science, în Berlin, de către unul dintre cei mai cunoscuți teologi și filozofi germani, Friedrich Schleiermacher: On the Various Methods of TranslatingDespre diferitele metode de a traduce. Multe teorii contemporane care țin de „traducerea ca proces” (opusă „traducerii ca produs”) au rezultat din acest influent discurs al lui Schleiermacher; altele l-au criticat, însă mult mai multe doar l-au completat, râvnind la o teorie care să poată acoperi numeroasele fațete ale actului de traducere. Ca dovadă, textul discursului lui Schleiermacher este încă predat cu succes în majoritatea programelor de traductologie din lume.

Schleiermacher, el însuși traducător (al lui Platon), arată că traducerea nu are loc numai dintr-o limbă în alta, ci și în cadrul aceleiași limbi: dintr-un dialect într-altul, de la o clasă socială la alta, și chiar de la cuvintele unui individ într-un anumit moment la cuvintele aceluiași individ la o distanță de timp considerabilă. Această distincție urmează să fie articulată foarte clar de Roman Jakobson (1972), care vorbește despre traducerea interlinguală, traducerea intralinguală și despre traducerea intersemiotică. Cât despre Schleiermacher, el își continua discursul prin a vorbi cu precădere despre traducerile făcute dintr-o limbă străină, făcând o diferență foarte clară între interpreți – persoane care activează în domeniul afacerilor, unde prezența autorului este mai puțin evidentă) – și traducători – persoane care se ocupă în primul rând de texte din domeniul științei și al artei (unde prezența autorului determină într-o măsură mult mai mare caracteristicile și stilul lucrării de tradus).

Abordarea lui Schleiermacher trebuie înțeleasă în contextul unei serii de factori locali și istorici obiectivi: opoziția politică față de cultura franceză și față de tendința francezilor de a produce „des belles infidèles” în traducere, invazia lui Napoleon în Prusia, emanciparea evreilor prusaci etc. Nu trebuie să uităm nici de formația de teoretician, filozof și critic a lui Schleiermacher, care considera că există o relație dialectică între om și limbaj, că limbajul are un rezultat concret asupra modului nostru de a gândi, dar și că noi suntem creatori de limbaj.  Toate acestea au contribuit la cunoscuta lui dicotomie referitoare la modalitatea de a traduce un text — foreignizing/foreignization (păstrarea elementului străin) vs. domesticating/domestication (o domesticire, adaptare a oricărui fel de element care ar suna nefiresc în limba țintă):

„Either the translator leaves the writer in peace as much as possible and moves the reader toward him; or he leaves the reader in peace as much as possible and moves the writer toward him.” (2012(1815):49)
„Fie traducătorul lasă autorul în pace, pe cât este cu putință, aducându-l pe cititor înspre acesta; fie lasă în pace cititorul și îl aduce pe autor înspre cititor.”

Dintre cele două abordări, Scheleiermacher o preferă pe prima (traducerea literală) – spre deosebire de Cicero, care prefera ut orator (similară domesticirii) – pentru că aceasta aduce în limba țintă elementul străin al operei literare originale, „demnă” de a fi tradusă în cultura germană. El spera ca traducerile să îmbogățească literatura germană, iar traducătorii să fie priviți ca niște ambasadori culturali de nădejde. Traducătorul literar este considerat ca fiind un artist, iar traducerile care nu intră în niciuna dintre categoriile de mai sus sunt „corcituri” (Blendlinge). Atitudinea lui era probabil influențată de parafrazele „domesticiste” care dominaseră traducerile în limba germană de-a lungul secolului al XVIII-lea, de neglijența față de problemele de stil și de anularea oricăror diferențe culturale:

„Every utterance will quickly pass away if it is such that any one of a thousand voices might reproduce it.” (id. 46)
„Orice rostire repede va pieri dacă este în așa fel încât oricare din o mie de voci o poate reproduce.”

or

„Now such a copy [imitation] is no longer the work itself; […] rather, a [literary] work of this sort, taking into account the differences in language, morals and education, strives to be for its readers, as far as possible, everything the original provided its original readers.” (id. 48)
„Acum, o astfel de copie [imitare] nu mai este opera în sine; […] mai degrabă, o astfel de lucrare, care ia în considerare diferențele de limbă, de moravuri și de educație, tinde a fi pentru cititorii ei, pe cât posibil, tot ceea ce originalul a fost pentru primii săi cititori.”

În articolul „Schleiermacher and the problem of Blendlinge” (1995), Anthony Pym examinează această poziție dicotomică a lui Schleiermacher și lipsa lui de interes pentru „un factor de mijoc, ascuns: traducătorul contemporan”. Potrivit lui Pym, există câteva carențe în abordarea teoreticianului german: faptul că aceasta contribuie într-o măsură foarte mică la analiza empirică a traducerilor, de vreme ce nu există niciun fel de referire la exemple concrete (însă acesta este un aspect comun majorității textelor teoretice în traductologie); sau riscul de a produce traduceri naive, care ar putea sfârși prin a face rău limbii țintă. Însă principalul lucru pe care Pym i-l reproșează este faptul că Schleiermacher este împotriva unei atitudini de mijloc (Blendlinge). Pym se arată reticent față de orice teorie care se apleacă numai asupra textului-sursă și a textului-țintă, afirmând că singurul lucru pe care poate să îl facă acest fel de traducere este să reafirme separația limbilor, societăților, culturilor, sistemelor sau a minților.

Dar deja Pym scrie într-o perioadă în care traducerea ca proces nu mai este de interes, locul ei fiind luat de traducerea ca produs, de traducerea culturală – care acordă importanță și elementelor din jurul textului de tradus, nu numai transferului de sens în sine. De aceea, trebuie să înțelegem fiecare teorie în contextul în care acea teorie a fost articulată. Iar noi, traducătorii literari contemporani, trebuie să ne dăm seama că, de fapt, este bine să ținem cont și de cum traducem, și de efectele pe care le producem prin traducere, dar, mai ales, de rolul nostru de formatori culturali. Indiferent de cum au fost prezentate toate aceste teorii cu care jonglăm azi, acesta este firul roșu pe care toate l-au urmat. Și poate ar fi de dorit să îl urmăm și noi. Dar mai multe despre asta, data viitoare.

            (va urma : Episodul 2. Walter Benjamin, Antoine Berman și Lawrence Venuti)

Surse:

Cicero, M.T. (1949). De inventione, De optimo genere oratorum, Topica. (H.M. Hubell, Trans.) Cambridge, MA : Harvard University Press.

Dryden, John (2012/1680). “From the Preface to Ovid’s Epistles.” In Lawrence Venuti (Ed.): The Translation Studies Reader. New York: Routledge.

Jakobson, Roman (2002/1959). “On Linguistic Aspects of Translation.” In Lawrence Venuti (Ed.): The Translation Studies Reader. New York: Routledge.

Pym, Anthony (1995). “Schleiermacher and the Problem of Blendlinge”. In Translation and Literature, 4(1), 5-30.
Schleiermacher, Friedrich (2012). “On the Different Methods of Translating.” (Susan Bernofsky, Trans.). In Lawrence Venuti (Ed.): The Translation Studies Reader. New York: Routledge.

[1] Toate traducerile citatelor din limba engleză (sau din germană, prin engleză) în limba română îmi aparțin.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

One comment

  1. Pingback: Raluca Tănăsescu – Istoria traductologiei. Episodul 2 | traducerile de sâmbătă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: