Mário de Sá-Carneiro – Dispersie

traducere: Yigru Zeltil
textele pot fi consultate aici și aici (fragmentul Dispersão)
 
Mário de Sá-Carneiro (1890-1916) a fost unul dintre principalii reprezentanți ai primului val al modernismului portughez, care a introdus elemente de modernism și avangardism european într-o literatură aflată încă sub influența simbolismului, a decadentismului și a ultraromantismului. A condus revista Orpheu împreună cu Fernando Pessoa.
Orfan de mamă la doi ani, Mário de Sá-Carneiro rămâne toată viața frământat de inadaptare și preocupat de sentimentul sciziunii între viața sa interioară și viața diurnă. A plecat în Paris pentru a studia la Sorbona, dar preferă curând boema, astfel încât tatăl său, în cele din urmă, refuză să-l mai sprijine financiar – pretextul unei crize care l-a determinat să se sinucidă, otrăvindu-se cu stricnină la 26 aprilie 1916.
Printre operele antume semnificative se numără nuvela A Confissão de Lúcio(tradus la noi în 2012: Mărturisirea lui Lúcio, trad. Michaela Ghițescu, Ed. Univers), ciclul de nuvele Céu em Fogo (Cer în flăcări) și placheta Dispersão(Dispersare sau Dispersie), din care am extras cele două poeme de mai jos, având ca reper ediția Poemas completos, îngrijită de către Fernando Cabral Martins și publicată în 1996 la Assírio & Alvim.
(N.B.: Punctuația textelor originale a fost păstrată. Am încercat să păstrez rimele, având în vedere și un cât mai mare efect de insolit. Chiar și-așa, unele subtilități ale portughezei au fost pierdute: de pildă, versul „Em face dessas mãos brancas”, tradus aproximativ prin „În fața acestor mâini albe”, se folosește de specificul pronumelor demonstrative din portugheză, care, spre deosebire de română, are nu două, ci trei grade de proximitate spațială/temporală, astfel încât eul poetic se referă la propriile mâini ca ale unei a doua persoane (care însă nu există, fiind un semn al dedublării).)
 
*
 
Dispersie
M-am pierdut în mine
Fiindcă eram labirint,
Și azi, când mă simt,
Se face dor de mine.
Am trecut prin viața mea
Un astru țicnit de visare.
În nerăbdarea trecerii,
Nici n-am dat de viața mea…
Pentru mine-i mereu ieri,
Nu am mâine ori azi:
Timpul care fuge de alții
Cade peste mine creat ieri.
(Duminica în Paris
Îmi evocă dispărutul
Ce simțea tulburat
Duminicile în Paris:
Fiindcă o duminică e familie,
E bună-stare, e candoare.
Și cei care văd frumusețea
Nu au bună-stare ori familie).
Biet băiat de neliniști…
Tu, da, tu erai cineva!
Și a fost din cauza asta
Să te prăbușești în neliniști.
Marea pasăre aurită
A bătut din aripi țintind cerurile,
Dar le-a închis acrită
Văzând că a cucerit cerurile.
Cum s-ar plânge un amant,
Așa mă plâng mie însumi:
Am fost amant inconstant
Care s-a trădat pe el însuși.
Nu simt spațiul ce închide
Nici liniile pe care le desenez:
De mă uit într-o oglindă, eroare –
Nu mă văd în ceea ce proiectez.
Mă întorc înăuntrul meu,
Dar nimic nu-mi spune, nimic!
Am sufletul în lințoliu,
Uscăciune, înăuntrul meu.
N-am pierdut sufletul meu,
Am rămas cu el, pierdut.
Astfel plâng, în viață,
Moartea sufletului meu.
Cu dor îmi amintesc
De-o însoțitoare delicată
Pe care-n viața mea toată
N-am văzut-o… Dar îmi amintesc
De gura ei aurită
Și al ei corp palid,
Cu respirația tăiată
Că vine-n amiaza aurită.
(Marile mele nostalgii
Sunt de ceea ce nu m-am legat.
Vai, de ce am nostalgii
Pentru ceea ce nu am visat!…)
Și simt că moartea mea –
Dispersia mea totală –
E la nord, în depărtarea
Dintr-o mare capitală.
Ultima zi mi-o văd
Pictată-n rotocoale de fum,
Și albastru agonic în tot
La umbră și dincolo mă pierd.
Tandrețe prefăcută-n dor,
Îmi sărut mâinile albe…
Sunt pietate și amor
În fața acestor mâini albe…
Triste mâini lungi și frumoase
Făcute pentru a se oferi…
Însă nimeni n-a vrut să le strângă…
Triste mâini lungi și frumoase…
Și îmi pare rău de mine,
Biet copil ideal…
Ce mi-a lipsit în final?
Un lanț? O urmă?… Vai de mine!…
Mi-a coborât în sufletul amurgul;
Am fost cineva care-a trecut.
Voi fi, dar deja nu mai sunt;
Nu trăiesc, doarme amurgul.
Alcoolul unui somn de toamnă
M-a pătruns vag
În somn răspândindu-mă
Într-o brumă de toamnă.
Am pierdut moartea și viața,
Și, nebun, nu înnebunesc…
Ora fuge cu viață,
O urmăresc, dar rămân…
…………………………………………
…………………………………………
Castele dărâmate,
Lei înaripați fără coamă…
…………………………………………

…………………………………………
 
Paris – mai 1913.
*
Voința de a dormi
Fire de aur mă trag
Să mă-nalț în praf –
Fiecare înspre ținta sa,
Fiecare înspre nordul său…
…………………………………………
– Vai ce dor de moarte…
…………………………………………
Vreau să dorm… să ancorez…
…………………………………………
Să-mi smulgeți această grandoare!
– De ce să visez frumusețea,
Dacă nu pot s-o mut?…

Paris 1913 – 6 mai.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: