Scrisoare către un copil nenăscut – Oriana Fallaci

traducere: Maria Voicu
 
Oriana Fallaci (1929-2006) a fost o jurnalistă italiană, scriitoare și intervievator politic. Aceasta a avut o lungă și plină de succes carieră jurnalistică. A devenit cunoscută datorită articolelor sale despre război și revoluție și interviurilor sale cu marii conducători ai lumii între 1960-1980.  
Textul de față este tradus din Lettera a un bambino mai nato, care se găsește aici (text publicat în 1975), iar în lectura autoarei, o parte a romanului – aici.
 
***
Celor care nu se tem de nesiguranță
celor care se întreabă de ce
neobosiți și cu prețul
unor dureri de moarte
Celor care se află în fața dilemei
de a da viața sau a o lua
e dedicată această carte
de la o femeie
pentru toate femeile

            Azi-noapte am aflat că exiști: o fărâmă de viață ruptă din neant. Stăteam cu ochii larg deschiși în întuneric și, dintr-odată, din acea beznă s-a aprins o rază de certitudine: ai apărut tu. Exiști. A fost ca și cum aș fi simțit în piept bătaia unei împușcături. Mi s-a oprit inima.  Și, când a început din nou să bată, cu zvâcniri surde, lovituri surprinzătoare, mi-am dat seama că mă afundam într-un abis, unde totul era îngrozitor și nesigur. Acum iată-mă aici, închisă cu cheia înăuntrul unei frici care îmi scaldă chipul, părul și gândurile, în care mă pierd. Încearcă să înțelegi: nu mi-e frică de ceilalți. Nu  mă interesează ceilalți. Nu mi-e frică nici de Dumnezeu. În Dumnezeu nu cred. Nu e nici frică de suferință. Mie nu mi-e teamă de durere. Mi-e teamă doar de tine, de întâmplarea care te-a smuls din neant, ca să te lipească de pântecul meu. N-am fost niciodată pregătită să te primesc, deși te-am așteptat mult timp. Mi-am pus mereu o întrebare cumplită: dacă cumva nu-ți va plăcea să te naști? Și dacă într-o zi mi-ai reproșa asta strigând: „Cine ți-a cerut să mă aduci pe lume, de ce m-ai adus, de ce?”. Viața e așa un chin, copile. E un război care se repetă zi de zi și singurele momente de bucurie sunt doar scurte paranteze, pentru care se plătește un preț crunt. Cum fac să știu că n-ar fi drept să te arunc, cum fac să știu că n-ai vrea să fii trimis înapoi în tăcere? Nu poți nici măcar să vorbești.  Picătura ta de viață este doar o aglomerare de celule abia apărute.  Poate nu ești nici măcar viață, ci doar eventualitatea unei vieți. Ce n-aș da să mă ajuți cu un semn cât de mic, cu un indiciu. Mama îmi spune că eu i l-am dat, de aceea m-a și adus pe lume.
Vezi tu, mama mea nu m-a dorit. Am apărut din greșeală, într-un moment de neatenție a altcuiva. Și, ca să nu mă nasc, dizolva în fiecare seară, într-un pahar cu apă, o pastilă. Apoi îl bea, plângând.  Și a continuat să-l bea până în seara în care m-am mișcat în pântecele ei, am lovit-o cu piciorul, ca să-i spun să nu mă arunce. În acel moment ducea paharul la gură. L-a dat la o parte și l-a vărsat pe jos.  Câteva luni mai târziu, mă răsfățam triumfătoare la Soare; dacă asta a fost bine sau nu, nu știu. Când sunt fericită, mă gândesc că a fost un lucru bun, când sunt nefericită, mă gândesc că a fost rău. Deși, chiar și atunci când sunt tristă, mă gândesc că ar fi fost destul de rău  să nu mă fi născut, pentru că nimic nu e mai rău decât a fi nimic.  Îți repet, mie nu mi-e frică de durere. Ea se naște odată cu noi, crește odată cu noi, ne obișnuim cu ea, așa cum ne-am obișnuit cu faptul că avem două mâini și două picioare. Mie, de fapt, nu mi-e frică de moarte: pentru că, dacă cineva moare, înseamnă că întâi s-a născut, că a apărut din nimic. Mi-e teamă de acest neant, că aș putea fi doar neant, mi-e teamă de-a spune că n-am existat niciodată, chiar dacă ar fi fost dintr-o întâmplare, dintr-o greșeală sau din neatenția cuiva. Multe femei se întreabă: de ce să aduc un copil pe lume? Ca să simtă foamea, să simtă frigul, pentru a fi trădat și jignit, ca să moară ucis într-un război sau de vreo boală? Și refuză speranța că foamea i-ar fi săturată, că frigul i-ar fi alinat, că loialitatea și respectul i-ar deveni camarazi, că ar putea avea o viață lungă, încercând să înlăture foamea și războaiele. Poate au ele dreptate. Dar neantul e preferabil suferinței? Chiar și în răgazurile în care plâng din cauza eșecurilor mele, din cauza dezamăgirilor mele, ajung mereu la concluzia că mai degrabă aleg suferința decât neantul. Și dacă extrapolez asta la viață în sine, la dilema de a se naște sau a nu se naște, exclam, la final, că e mai bine să te naști decât să nu te naști. Cu toate astea, oare îmi e permis să aplic același raționament și în privința ta?  Nu e ca și cum te-aș aduce pe lume pentru mine și atât? Nu mă interesează să te aduc pe lume pentru mine și atât. Cu atât mai mult cu cât chiar nu am deloc nevoie de tine.
Nu m-ai lovit cu piciorul și nici nu mi-ai trimis vreun răspuns. Cum ai fi putut să faci asta, oare? Exiști de atât de puțin timp: dacă le-aș cere doctorilor o confirmare, ar râde de mine. Dar am hotărât eu pentru tine: te vei naște. Am hotărât asta după ce am văzut poza cu tine. Nu era chiar fotografia ta, evident.  Era a unui embrion oarecare, de trei săptămâni, publicată într-un ziar, împreună cu un reportaj despre modul în care apare viața. Și, în timp ce o priveam, teama mi-a trecut, la fel de repede cum apăruse. Păreai o floare învăluită în mister, o orhidee transparentă. În partea de sus se distingea un fel de cap, cu două protuberanțe care vor deveni creierul. Puțin mai jos, un soi de cavitate, care va deveni gura. La cele trei săptămâni ești aproape invizibil, explică această didascalie. Doi milimetri și jumătate. Totuși, cresc în tine urmele unor ochi, ceva ce seamănă cu o coloană vertebrală, cu un sistem nervos, cu un stomac, un ficat, niște intestine și niște plămâni. Inima ta e formată deja, e chiar mare: proporțional, de nouă ori mai mare decât a mea. Pompează sânge și bate regulat încă din a optsprezecea zi; aș putea să renunț la tine? Ce-mi pasă dacă existența ta s-a ivit dintr-o greșeală  sau din întâmplare? Unii susțin că la început nu exista altceva decât o mare pace, o liniște inertă, apoi a fost o scânteie, o ruptură și ceea ce nu era înainte, acum există. Primei rupturi, i-au urmat în scurt timp și altele: mereu din ce în ce mai neașteptate, din ce în ce mai iraționale, mai nepăsătoare față de consecințe.  Și între acele consecințe: ivirea unei celule, și ea întâmplătoare, apărută, poate, din greșeală, care s-a multiplicat de milioane și miliarde de ori, până când au luat ființă copacii și peștii și oamenii. Crezi că și-a pus cineva vreo întrebare înainte de explozia originară sau înainte apariției celulei? Crezi că s-a întrebat cineva dacă i-ar plăcea sau nu? Crezi că și-a făcut cineva griji că-i va fi foame, că-i va fi frig, că va fi nefericită? Exclud această posibilitate. Chiar dacă ar fi existat cineva, de exemplu, un Dumnezeu comparabil cu începutul începuturilor, în afara timpului și în afara spațiului, mi-e teamă că n-ar fi avut grijă, cum trebuie, de instanțele binelui și răului.  Totul s-a întâmplat pentru că s-a putut întâmpla, deci trebuia să se întâmple, conform unei puteri supreme, singura putere supremă legitimă. Aceeași poveste e valabilă și pentru tine. Îmi asum eu responsabilitatea alegerii.
            Mi-o asum fără egoism, copile: crede-mă, nu mă amuză să te aduc pe lume. Nu mă văd mergând pe stradă cu pântecul umflat, nu mă văd alăptând, spălându-te și învățându-te să vorbești. Sunt o femeie care muncește: am atâtea alte lucruri de făcut, alte curiozități. Ți-am spus deja că nu am nevoie de tine. Dar o să merg înainte oricum, indiferent dacă-ți va plăcea sau nu. O să-ți impun și ție aceeași omnipotență care mi-a fost impusă și mie și părinților mei, bunicilor și bunicilor bunicilor mei: până la prima ființă umană născută dintr-o ființă umană, indiferent dacă ar fi vrut să se nască sau nu. Nimeni nu  i-a cerut părerea, astfel s-a născut, a trăit și a murit, după ce a dat naștere unei alte ființe umane, căreia nu i-a cerut să aleagă, care a făcut același lucru, la rândul ei, de-a lungul a milioane de ani, până la noi. De fiecare dată a existat o putere superioară fără de care n-am fi existat. Curaj, copile. Crezi că sămânța unui arbore nu are nevoie de curaj când străpunge pământul și încolțește? E de ajuns o pală de vânt ca să-l desprindă sau piciorușul unui șoarece ca să-l strivească. Cu toate astea, el încolțește, stă drept, și crește și dă naștere altor semințe. Și devine o pădure. Dacă într-o zi vei striga: „De ce m-ai născut? De ce?”, eu îți voi răspunde: „Am făcut la fel cum au făcut și copacii, de milioane și milioane de ani înaintea mea, credeam ca fac bine”.
           Important e să nu-ți schimbi părerea, amintindu-ți că ființele umane nu sunt copaci, că suferința unei ființe omenești este de mii de ori mai mare decât cea a unui arbore, pentru că e conștientă, niciunuia dintre noi nu ni s-ar potrivi să devenim o pădure, nu toate semințele copacilor devin, la rândul lor, copaci: majoritatea lor se pierde… Copile, sunt posibile astfel de schimbări; logica noastră e plină de contradicții. Imediat ce afirmi ceva, vezi și contrariul acelui lucru. Poate, chiar îți dai seama,  că  opusul este la fel de valabil cu ceea ce ai afirmat. Raționamentul meu de astăzi ar putea fi astfel răsturnat  pocnind din degete. Iată, de fapt: mă simt confuză, dezorientată. Poate pentru că nu mă pot destăinui nimănui, în afară de tine.
Sunt o femeie care a ales să trăiască singură. Tatăl tău nu este cu mine. Asta nu mă supără, deși, din când în când, ochii mei caută ușa pe care a ieșit cu pas hotărât, fără ca eu să-l fi oprit, ca și cum  n-am mai fi avut nimic să ne spunem.
           Te-am dus la medic. Aveam nevoie de un sfat, mai mult decât de o confirmare. Drept răspuns,  m-a ironizat spunând că sunt nerăbdătoare, că nu se poate pronunța încă, treceți pe la mine peste cincisprezece zile, pregătită să descopere că ești doar un produs al închipuirii mele.  O să mă întorc doar pentru a-i demonstra că nu știe nimic. Toată știința nu valorează nimic în fața intuiției mele, cum ar putea un bărbat să înțeleagă o femeie care susține că va avea un copil înainte de a primi orice confirmare? Un bărbat nu rămâne însărcinat.  Și spune-mi: asta ar fi un avantaj sau o limitare? Până ieri mi se părea un avantaj, ba chiar un privilegiu. Azi mi se pare o limitare, chiar un neajuns. E ceva grandios să poți să închizi, în propriul tău corp, o altă viață, să știi că sunteți doi în loc de unul singur. Câteodată te curpinde sentimentul unui triumf și, în seninătatea care vine împreună cu acest triumf, nu te mai apasă nimic: nici durerea fizică, pe care va trebui să o înfrunți, nici munca la care va trebui să renunți, nici libertatea pe care o vei pierde. Vei fi băiat sau vei fi fată?
Mi-ar plăcea să fii fată. Mi-ar plăcea să ai parte și tu, cândva, de ceea ce trăiesc eu acum. Nu sunt deloc de acord cu mama, care spune că ar fi o nenorocire să te naști fată. Când e foarte nefericită, suspină: „Ah, dacă s-ar naște băiat!”. Știu:  lumea noastră e făcută de bărbați pentru bărbați, dictatura lor în lume e atât de veche, încât se extinde chiar și asupra limbajului. Se spune uomo[1], pentru a zice și bărbat, și femeie, se spune copil și pentru fetiță, și pentru băiețel, figlio[2] și pentru fiică și, pentru fiu, omucidere, pentru a indica și asasinarea unui bărbat și a unei femei. În legendele pe care tot bărbații le-au inventat, pentru a explica formarea vieții, prima ființă nu este o femeie, ci un bărbat numit Adam. Eva apare abia mai târziu, pentru a-l amuza și a face probleme. În picturile care le împodobesc bisericile, Dumnezeu e un bătrân cu barba albă, dar niciodată o bătrână cu părul cărunt. În plus, toți eroii lor sunt masculini: de la Prometeu, care a descoperit focul, la Icar, care a încercat să zboare, până la Isus, pe care îl declară Fiul Tatălui și Duhului Sfânt: femeia care l-a născut a fost aproape un incubator sau o îngrijitoare. Împotriva acestor lucruri, sau tocmai pentru aceste lucruri, e fascinant să fii femeie. E o aventură care cere un curaj atât de mare, o provocare ce nu te plictisește niciodată. O să ai atât de multe lucruri de făcut dacă vei fi fată. Pentru început, va trebui să te zbați ca să poți susține că, dacă Dumnezeu ar exista, ar putea fi la fel de bine o femeie cu părul alb sau o tânără frumoasă. Apoi, va trebui să te zbați să explici că păcatul nu s-a născut în ziua în care Eva a cules mărul: în acea zi s-a născut o virtute superbă, numită neascultare. În final, va trebui sa te lupți ca să demonstrezi că, în interiorul corpului tău lin și rotund, există o inteligență, care trebuie ascultată. A fi mamă nu e o meserie. Nici un drept nu e. E doar un drept, între atâtea alte drepturi. O să-ți repet asta până o să obosesc. Și foarte des, aproape întotdeauna, vei pierde. Dar nu trebuie să te lași învinsă. Lupta e mai plăcută decât victoria, călătoria e mai distractivă decât destinația; când ai ajuns sau ai învins, încerci un sentiment de gol. Da, sper ca tu să fii fetiță, să nu-ți faci griji dacă ți se spune copil. Mai sper ca tu să nu zici niciodată ceea ce spune mama mea. Eu n-am spus-o niciodată.                  


[1] uomo (în it, orig.), substantivul înseamnă și om, și bărbat.
[2] figlio (în it., orig.), substantivul înseamnă fiu, referindu-se la atât partea feminină, cât și la cea masculină,  dar se referă și la denumirea generală de copii.
Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

One comment

  1. Pingback: Scrisoare către un copil nenăscut – Oriana Fallaci, part 2 | traducerile de sâmbătă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: