Cum m-am însurat în Iran

Sursa; din volumul Povestiri despre femei

…Nu încetează să mă uimească…
Autor: Belov Ruslan Albertovici
traducere: Lupoaica de stepă

***

 A fost odată o fată. O fată care m-a târât de picioare. Toată îmbrăcată în negru. Numai fața îi era descoperită. Dar nu i-am văzut-o. Era pur și simplu o pată albă pe un fundal negru. Și o pată neagră pe fundalul cerului albastru. Dar era o fată. Una care m-a târât din greu. Să-i tot fi luat o oră să mă tragă în cabina „Toyotei” ei albastre cu vopseaua sărită, în timp ce soarele topea văzduhul.

            În dogoarea cabinei mă durea tot corpul.

Ne-am oprit. Coborî din mașină și se aplecă, întredeschizându-și pleoapele. Îmi zărise rana de la șold și pe cea de la umăr. Le analiză. Pupilele i se îngustară, clătinând din cap. Merse de aduse ceva din cabină. O seringă. Mă înțepă în venă. Nu mai existam.

Mi-am revenit. Văd pereții văruiți în alb, goi, fără ferestre, tavanul. Ușa cu două canaturi este larg deschisă. Departe, în ceață, se zărește un lanț muntos. Pe jos sunt bucăți de pâslă cu broderii florale. Fâșii roșii. Albastre. Galbene.

În colț – un teanc de pilote pestrițe.

Mă aflu pe o saltea subțire.

Sunt îmbrăcat într-o cămașă lungă albă, curată. De undeva miroase a lapte acru, a orez fript înnăbușit.

De undeva de-acolo vine caldură. Iar căldura înseamnă viață.

Intră și se așază lângă mine. Își netezește părul și-și duce mâna la falcă. Zice ceva de un „lănit”[1]. Vreun dialect local. Aruncându-și privirea înapoi, își dă pelerina jos și-și desprinde părul, răvășindu-l ușor.

Castaniu-deschis… Frumos.

N-am putut să mă abțin și mi-am dus mâna la pieptul ei.

Era ferm. Nu alăptase.

Roși. Se dădu înapoi ca și cum sfârcul întărit mi s-ar fi  lipit de palmă. Se îndepărtă cu un aer confuz și se întoarse ca nu cumva să fie cineva la ușă.

–          Ar putea intra careva? o întreb eu în engleză.

–          Nu, scutură ea din căpșor.

–          Ți-e teamă?

–          Da.

–          Închide ușa…

–          Nu, zise ea, adresându-mi-se în engleză. Clătină din cap și-mi arătă spre rană.

Am înțeles. Trebuia să merg la maică-sa și să-i spun că vreau s-o iau pe fiică-sa de nevastă. Pentru totdeauna sau temporar.

Aceleași obiceiuri.

–          Mă duc așa? Conduci tu? îi zic, încercând să mă ridic.

Clătină din căpșor.

–          Nu. Mă duc după ea.

Mă sărută pe frunte și scoase 500 de dolari de sub saltea. Hârtii mototolite de câte o sută de dolari. Din ascunzătoarea mea.

–          Zestrea? întreb eu, luând banii.

–          Da, dădu ea din cap. Apoi, sărutându-mă (deja pe gură), se acoperi cu mantia și ieși.

În prag se întoarse și mă fixă cu privirea, părând să-mi zică:

„Am avut încredere în tine… Nici prin gând nu mi-a trecut…”

„Ai să afli.”

Dispăru ca și când nici n-ar fi existat.

…Chiar așa. Din iad direct la cununie. Carevasăzică, mi-am cumpărat nevastă. Cu zestre.

… Zestre. Cât de tare! Bine gândit… Eu îi dau soacrei banii, iar ea îmi dă mie fata.

…Ce simplu. Schimb pe schimb. Și ce simbolic! Cât de logic poate fi!

„Fata mamii, acum îi aparții în întregime lui, nu mai am niciun drept asupra ta. Acum voi înșivă hotărâți totul.”

Dacă i-aș fi pus Universul la picioare Verei Anatolievnei… Mi-aș fi luat țeapă, fără îndoială. Ar fi refuzat și un milion.

Are Dumnezeu grijă de noi. Lasă-i să trăiască în mușuroiul lor.

Iar eu am să-mi văd de treaba mea…

Nu-i mai important ce fac alții decât ceea ce fac eu. La o adică, toți plecăm. Ei, dar ajunge.

…Uite că n-am întrebat-o cum o cheamă… Ce frumusețe…

Au intrat. Maică-sa era o femeie în vârstă. Îmbrăcată tot în negru și nicidecum groaznică. Avea un aer preocupat, cam istovită de-atâta arșiță, dar cu niște ochi blânzi. Se așeză alături. Mă fixă cu privirea.

– Vreau s-o iau de nevastă pe fata dumneavoastră, îi zic eu. Pentru totdeauna.

Atingându-și buzele, nu-i veni nici să zâmbească.

– Da, fac eu, schițând un zâmbet sfios. Sunt urâțel, dar îmi place de fată.

Mi s-a părut că am convins-o. Păru mai dezghețată și consimți.

I-am întins banii. Ii luă, îi netezi și-i numără.

Se ridică, privindu-mă deja ca pe-o rudă. Se apropie de fiică-sa, o sărută pe frunte, mă împinse, ieși și închise ușa.

Se făcu grozav de întuneric. Îmi plec urechea, liniște. Niciun sunet.

Începu să-mi bată inima: „Nu e adevărat, eu doar am murit! Iar înainte de moarte Dumnezeu mi-a dat să văd lucrul la care am râvnit toată viața, mi-a dat să-mi văd femeia”.

Dar nu. Era vie. Era lângă mine, despuiată. Stăteam îmbrățișați, deveniserăm un tot. Apoi ne-am regăsit. În pat.

– Te-am așteptat atât de mult, îmi zice ea privindu-mă în ochi.

– Și eu te-am căutat, îi răspund. Doar că mult timp nu mi-a surâs norocul. M-am născut într-un oraș mare… Într-un oraș mare unde sunt multe femei frumoase… Și toate-mi ziceau:

– Sunt a ta. Unica.

Au vorbit mult timp, promițându-și din priviri arzătoare fericirea desăvârșită. Fericirea veșnică prin îndeplinirea unor condiții…

– Ce condiții?

– Simple. Să fim bogați, să ne uităm printre degete, să ne apropiem în treacăt, să ne îndepărtăm în treacăt.

– Dar, vezi tu, oamenii devin bogați și frumoși numai când iubesc. Si numai când iubesc rămân constanți.

– Da… Dar orașul naște tentații. Unii oamenii născocesc chestii și plăceri, alții se obișnuiesc și nu pot trăi fără ele.

– La noi nu e așa…

– Da, nu e așa. Acum o lună eram în același orășel. De jur împrejurul deșertului nu erau decât munți și câte-un chișlac[2] cu câte patru case; în case — copilași murdari. Cum poți să trăiești așa, în sărăcie, fără să speri la ceva mai bun?

– Iar acum te gândești la satul meu…

– Nu, acum mă gândesc la tine.

– Și ce gândești? „Cum pot eu să trăiesc cu asta?”

– Nicidecum. Mă simt mândru.

– De ce, pentru că sunt a ta?

– Da. Și îmi doresc ca într-o bună zi să fim undeva în Paris, într-o mare de verdeață, pe terasa unei cafenele.

– Ca să-și arunce parizienii ochii roată la mine și să te invidieze?

– Da.

– Dar doar…

– Da, te-ai putea îndrăgosti de un prinț sau de un actor…

– Nu, niciodată!

– Ai putea. Sunt departe de a fi reprezentantul sexului tare.

– Nu te voi face nefericit, nu pot.

– M-ai putea face nefericit, în cazul în care m-ai înșela… Adică mă vei umili.

– Îți făgăduiesc că n-am să te umilesc.

– Te cred. Cu atât mai mult cu cât, an de an, mi se luminează mintea și-i șterg complet de pe listă pe oamenii ticăloși.

–  Și în curând n-or să mai fie nemernici?

– În curând vom bea vin de Bordeaux în Paris… Vei purta o rochie care abia de-ți va acoperi chiloții.

– Dar, mai întâi, îți voi naște o fetiță, pot? Iar mie un băiețel.

– S-a făcut.

– Pe fată mi se pare c-am făcut-o deja. Să trecem la băiat.

Începu să râdă și o pătrunsei.
[1] Rănit, din bulgărescul заболи (n.t.)

[2] Sat din Asia Centrală

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: