Raluca Tănăsescu – Istoria traductologiei. Episodul 2

Raluca Tănăsescu este doctorand în traducere literară la Universitatea din Ottawa și traducătoarea a 11 volume de proză și a numeroase selecții de poezie. Proiectul său de cercetare – Songs of Globalization: Translating and the Power of Small Nations – testează ipoteza irelevanței dicotomiei cultură minoră vs. cultură majoră în traductologie.

Episodul 1 îl găsiți aici.

 *

 De la pedanterie la networking. O scurtă prezentare a câtorva momente importante în traductologie.

 

Episodul 2. Benjamin, Venuti, Berman.

 

O altă contribuție importantă la istoria traductologiei este eseul publicat de Walter Benjamin în 1923, intitulat “The task of the translator” — de fapt, prefața traducerii sale în limba germană a poemelor lui Baudelaire. Acest eseu este, probabil, cea mai des citată referință în domeniu de când Hannah Arendt i-a tradus și i-a publicat scrierile în engleză în 1983. Unul dintre posibilele motive pentru care acest eseu a fost și încă este atât de apreciat este abordarea diferită a problemei traducerii, care nu mai este analizată în termini evaluativi (traducere corectă vs. traducere eronată).

Benjamin consideră că nicio traducere nu ar trebui făcută ținând cont de cititor, la fel cum nicio operă de artă nu este făcută având în minte publicul care o va admira (sau nu), deoarece nu există un public ideal, iar o traducere care nu are decât o funcție de transmitere nu poate transmite decât informație; prin urmare, o astfel de traducere va rata cu siguranță „dimensiunea misterioasă a originalului” [1992 (1923) : 71].  Mai mult decât atât, fiind o stare (a mode), traducerea este declanșată de măsura în care originalul poate fi tradus, o trăsătură esențială a multor scrieri. În fiecare original există anumite semnificații care determină (in)traductibilitatea acelui original. Datorită acestui grad de traductibilitate, traducerea și originalul se află într-o legătură foarte strânsă, o legătură firească în același timp. De ce? Pentru că traducerea se naște din original, din „viața de după” a originalului, pentru a deveni „o viață întru original” (Nachleben) — sau o „refracție”, așa cum o va numi André Lefevere aproape șaizeci de ani mai târziu.

Așa cum nu putem vorbi despre viață în general numai din punct de vedere fizic, ci și din punct de vedere istoric, ar trebui să facem același lucru atunci când vorbim despre traducere — pentru că traducerea este, la rândul ei, o viață. Când o operă de artă intră în eternitate (își începe viața de după), înseamnă că a atins gloria. Acesta este momentul în care traducerea devine necesară; prin urmare, traducerea nu intră într-o relație de servitute cu opera de artă, ci își datorează existența acesteia. În plus, unul dintre principalele motive care stau în spatele oricărei traduceri, este „gradul de rudenie” dintre limbi. Benjamin spune că scopul traducerii este acela de a transmite forma și sensul originalului cât mai corect posibil, „exprimând, în același timp, legătura de reciprocitate dintre limbi” [id. 74] pentru că „limbile […] relaționează în ceea ce vor să exprime”. [id. ibid.]

Cu toate acestea, în viața de după, originalul suferă o transformare, la fel cum limba maternă a unui traducător se transformă de-a lungul timpului. Așadar, traducerea trebuie să încerce să contribuie la creșterea propriei sale limbi, să absoarbă noutatea pe care o aduce cealaltă limbă (limba originalului). Limba maternă a unui traducător se maturizează de-a lungul secolelor, și până și cea mai bună traducere este menită a face parte din acest proces de reînnoire, fiind în cele din urmă acoperită/ absorbită de noua limbă. Așa că sarcina unui traducător bun este de a ajunge la ceea ce Benjamin numește „limba pură” (totalitatea intențiilor dintr-o limbă, intenții care se completează una pe cealaltă). Limbile se completează una pe cealaltă în intenție, spune el, dar modul lor de a fi este diferit (și aici dă exemplul franțuzescului pain și al germanului bröt — care, chiar dacă semnifică același lucru (rom. pâine), sunt percepute diferit de vorbitorii fiecărei dintre cele două limbi).

Traducerea dezvăluie „sensul ascuns, depărtarea, miezul ascuns” [id. 76], revelându-l într-o limbă și mai bogată, pentru că sensul nu există niciodată în izolare, ci într-o constantă stare de flux. Traducerea înseamnă „a te împăca cu elementul străin al limbilor” [id. ibid.]. Legătura dintre conținutul și limba originalului poate împiedica teleologia traducerii, deoarece transferul între două limbi nu poate fi niciodată total —legătura dintre  conținut și limbă, la fel ca legătura dintre coaja și miezul unui fruct, nu poate fi redată prin traducere. Și asta pentru că există pericolul unei limbi mult prea exaltate în traducere prin comparație cu limba originalului. Așadar, Benjamin se dovedește a fi un continuator al lui Schleiermacher atunci când afirmă că „Misiunea traducătorului constă în a produce acel efect [Intentio] asupra limbii în care traduce, care să redea ecourile originalului în limba sursă” [id. 77]. Soluția pe care Benjamin o oferă traducătorilor este de a încorpora „cu dragoste și în detaliu” [id.] modul de semnificare al originalului, starea acestuia, de „a da frâu liber limbii” [id. ibid.], astfel încât ea „să dea glas intenției originalului” [id. ibid.].

Benjamin insistă asupra faptului că traducerea nu trebuie să dea impresia că originalul a fost scris în limba-țintă. Traducerea literală (atunci când este posibilă) poate oglindi dorința unei limbi de a fi completată de o alta. „O traducere adevărată este transparentă; ea nu acoperă originalul […], ci îi permite limbii pure să strălucească asupra originalului cu atât mai puternic” [id. 80]. La fel ca Antoine Berman aproape 60 de ani mai târziu, Benjamin spune că una dintre modalitățile prin care poate fi realizat acest lucru este „printr-o redare literală a sintaxei, care permite cuvintelor să fie instrumentul principal al al traducătorului, și nu propozițiilor” [id.],  sau „Este misiunea traducătorului să elibereze în propria sa limbă acea limbă pură care se află sub vraja altei limbi, să elibereze limba prizonieră într-o operă literară prin recrearea acelei opere literare” [id. 80-81].

Dacă acest eseu a fost foarte des citat pentru conceptul de limbă pură, Emily Apter a insistat recent pe un alt concept important în lucrările lui Walter Benjamin, acela al „eșecului în traducere”, care deschide perspective noi către un altul: „intraductibilul” — o teorie pe care o dezvoltă într-una dintre cele mai recente cărți ale sale — Against World Literature: On the Politics of Untranslatability: „Poate că ar fi mai corect să înțelegem intraductibilul nu ca opusul traductibilului […], ci ca pe o formă lingvistică a eșecului creator cu folosințe homeopatice” (2013: 20). Prin urmare, ea se situează la polul opus față de David Bellos, potrivit căruia totul (inclusiv stilul) poate (sau ar trebui) tradus: „Unul dintre adevărurile pe care ni le dezvăluie traducerea este că totul poate fi descris în cuvinte” (2011: 279). I-am citat aici pe Apter și pe Bellos ca fiind reprezentanții celei mai recente dihotomii (și ai celei mai noi controverse) în traductologie, o dihotomie rezultată (din nou) din opera de pionierat a unor autori ca Benjamin sau Schleiermacher.

Pornind de la ei, traductologia inventează periodic roata. Americanul Lawrence Venuti, profesor de engleză și literatură universală la Temple University și autoritatea contemporană în domeniu, este unul dintre cei care i-au urmat lui Schleiermacher atunci când a insistat asupra a două categorii de text tradus (transparent/ fluent vs. rezistent) și a două abordări în ceea ce privește actul traducerii (domesticizare vs. păstrarea elementului străin/ domestication vs. foreignization). Venuti vede păstrarea elementului străin în traducere (promovat de Schleiermacher) ca pe o atitudine de opoziție față de „valorile culturale dominante în limba germană la început de secol 19” [1991: 147]; aplicată la traducerile contemporane, păstrarea elementului străin este semnul unei atitudini de rezistență față de relația culturii anglo-americane cu alte culturi, „o atitudine de auto-suficiență care poate fi descrisă, fără mare exagerare, ca imperialistă în afara granițelor și xenofobă acasă” (1995: 17).

În introducerea la Rethinking Translation, Venuti afirmă că ceea ce întotdeauna s-a înțeles și încă se înțelege printr-un traducător de succes este un traducător care face o traducere fluentă (curgătoare), o traducere „care face ca personalitatea autorului străin sau intenția ori înțelesul textului străin să transpară cu ușurință” (1992: 4), obliterând astfel „intervenția crucială a traducătorului” (id. ibid.) și transformându-l pe acesta într-un biet agent invizibil. În acest context, de discriminare a traducătorilor, a căror calitate de autori nu i se acordă recunoaștere totală, și în contextul unui procent foarte scăzut de traduceri în limba engleză în Statele Unite (de numai 3% din întreaga producție de carte), Venuti propune un model nou, cel al traducătorului vizibil, care face ca textul străin să reziste culturii țintă, să îi păstreze elementul străin. Venuti vede traducerea ca pe un act de violență, un act prin care textul sursă sosește nealterat în cultura-gazdă.

            În Europa, dar cu aproape o decadă înaintea lui Venuti, francezul Antoine Berman scrie în 1984 L’épreuve de l’étranger: Culture et traduction dans l’Allemagne romantique, în care descrie în termeni aproape religioși traducerea ca pe o adevărată încercare pentru traducător, una cu cel puțin două sensuri: o încercare vizavi de cultura-țintă — care trebuie să se împace cu elementul străin al textului sursă; și o încercare vizavi de textul-sursă — care este luat din mediul/ contextul său și transplantat într-unul nou. Abordarea lui Berman este tributară abordării lui Schleiermacher, deoarece recomandă „primirea elementului străin ca element străin” (2000: 285), abordare pentru care folosește termenul de „naturalizare” (opus domesticizării, marca unei abordări etnocentrice), și diferențiază între traduceri în care anumite elemente rămân identice (de ex., sensul) și traduceri în care limba originalului și limba traducerii intră în coliziune, înfluențându-se una pe cealaltă (naturalizare). De asemenea, Berman distinge între traducerea literară (unde traducerea devine o manipulare a semnificanților) și traducerea ne-literară (unde are loc doar un transfer semantic), și insistă asupra încercărilor cărora traducătorii  trebuie să le facă față atunci când au de-a face cu opere literare valoroase (în special cu proză de mari dimensiuni) sau cu texte filosofice.

Oricât de deschis față de textul străin, Berman admite că există un important set de transformări nefericite — deformări textuale — care apar în traducere: raționalizarea, clarificarea, expansiunea, înnobilarea sau popularizarea, sărăcirea calitativă, sărăcirea cantitativă, distrugerea ritmurilor, distrugerea rețelelor ascunse de semnificații, distrugerea rețelelor de termeni, distrugerea rețelelor vernaculare sau exoticizarea lor, distrugerea expresiilor idiomatice, precum și anularea ierarhiei limbilor. Toată această analiză negativă nu face decât să descrie, de fapt, traducerea perfectă. De fapt, traducerea, aceea care deformează cât mai puțin posibil. Orice altceva este doar o încercare invizibilă.

Surse:

Apter, Emily (2013). Against World Literature: On the Politics of Untranslatability. New York: Verso Books.

Bellos, David (2011). Is That A Fish in Your Ear? Translation and the Meaning of Everything. USA: Penguin Books.

Benjamin, Walter (1992). “The Task of the Translator.” (Harry Zohn, Trans.). In Lawrence Venuti (Ed.): The Translation Studies Reader (pp. 71-82). Chicago: University of Chicago Press.

Berman, Antoine (1995). Towards A Translation Criticism: John Donne. (Francoise Massardier-Kenney, Trans.). Paris: Gallimard, 1995.

____ (2000). “Translation and the Trials of the Foreign.” (Lawrence Venutti, Trans). In Lawrence Venuti (Ed.): The Translation Studies Reader (pp. 240-253). New York: Routledge.

Venuti, Lawrence (1992): Rethinking Translation. Discourse, Subjectivity, Ideology. London and New York: Routledge.

____ (1995): The Translator’s Invisibility. A History of Translation. London and New York: Routledge.

 

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: