Scrisoare către un copil nenăscut – Oriana Fallaci, part 2

traducător: Maria Voicu
autor: Oriana Fallaci
sursa: link (pp. 51-56)

Partea I, aici

*

După ce mi-am venit în fire, m-am lăsat în voia unui somn adânc. Poate atunci s-a întâmplat. Sau poate în timpul delirului. Oricum, s-a întâmplat: îmi aduc aminte cu claritate. Era o sală ce sclipea de curățenie, cu șapte scaune și o celulă din bare metalice. Eu mă aflam în celulă, iar ei pe scaunele lor, departe, inabordabili. Pe scaunul din mijloc stătea medicul care mă îngrijise înainte de călătorie. În dreapta lui era doctorița, la stânga ei – comandantul.

Lângă comandant stătea prietena mea și lângă ea era tatăl tău. Alături de doctoriță stăteau părinții mei. Nimeni altcineva. Nu mai exista niciun alt obiect pe pereți sau pe podea. Am înțeles imediat că era vorba despre formalitățile de judecată, în care eu eram inculpata și cei șapte erau jurații. Nu mi-a fost teamă și nici nu mi-am ieșit din fire. Am început să îi studiez pe toți cu o resemnare infinită. Tatăl tău sughița încet, acoperindu-și chipul, ca în ziua aceea când  s-a așezat pe pat. Părinții mei țineau capul plecat, ca și cum ar fi fost sub presiunea unei oboseli mortale sau a unei suferințe teribile. Prietena mea părea tristă. Ceilalți trei erau impenetrabili. Medicul s-a ridicat și a început să dea citire unei hârtii: „Se reunește această instanță, în prezența inculpatei aici de față, pentru a o judeca în vederea acuzației de crimă cu premeditare, pentru că a cauzat moartea fiului său, din motive de neglijență, egoism și lipsa celui mai elementar respect pentru dreptul său la viață”. Apoi a împăturit foaia și a explicat în ce mod se va desfășura procesul. Fiecare va lua cuvântul, în calitatea de martor și de judecător deci, va exprima cu voce tare sentința proprie: vinovat sau nevinovat. Majoritatea voturilor va determina verdictul final și, după acela, în cazul unei condamnări, se va alege și pedeapsa. Iată: începe. Era rândul lui să ia cuvântul. Prima frază a fost ca un suflu înghețat.

„Un copil nu este un dinte cariat. Nu poți să-l scoți ca pe o măsea și să-l arunci în tăviță, printre comprese murdare și tifoane. Un copil este o persoană, iar viața unei persoane este un continuum din momentul în care este concepută până în momentul în care moare. Unii dintre voi vor contesta conceptul de continuum în sine. Îmi veți repeta că, în momentul în care suntem concepuți, nu existăm ca persoane. Existăm doar ca celulă, care se multiplică, fără să reprezinte viață. Nu e cu nimic mai presus față de tăierea unui copac sau strivirea unei muște, care nu reprezintă un delict. Toate elementele care compun o persoană, începând de la corpul și până la personalitatea lui, de la sângele și până la mintea sa, sunt concentrate în acea celulă. Ele înseamnă mult mai mult decât un simplu proiect sau o promisiune banală: dacă le-am putea analiza la un microscop cu proprietatea de a pătrunde dincolo de concret, ne-am arunca toți în genunchi și am începe să credem în Dumnezeu. În acest moment deci, oricât ar părea de paradoxal, mi-aș permite să utilizez cuvântul „asasinat”. Și adaug: dacă întreaga umanitate ar depinde de volum, pentru asasinatul cantitativ, deducem că uciderea unei persoane de o sută de kilograme e mai gravă decât asasinarea unei persoane de cincizeci de kilograme. Iar colega de lângă mine să nu surâdă! Nu voi emite judecăți în ceea ce privește convingerile sale, dar, în ceea ce privește modul în care se exercită profesia de medic, nu renunț la niciun comentariu: în această celulă nu ar trebui să fie doar una, ci două femei”. Apoi s-a întors către doctoriță, cu o severitate plină de dispreț. Ea i-a susținut liniștită privirea în timp ce fuma, lucru care m-a liniștit, ca o boare caldă. Dar, imediat după, a reînceput suflul înghețat.

„Totuși, nu suntem aici pentru a judeca moartea unei celule. Ne-am reunit pentru a judeca moartea unui copil, care ajunsese deja la cel puțin trei luni în existența sa prenatală. Cine sau ce i-a provocat moartea? Circumstanțe necunoscute nouă, dar naturale, o persoană pe care nu am reușit s-o identificăm sau femeia pe care o vedem aici, în celulă? Pot să vă pun la dispoziție probele care îmi permit să afirm: femeia pe care o vedeți în celulă i-a provocat moartea. Am suspectat-o, în mod legitim, chiar de la prima întâlnire. Experiența mă ajută să recunosc o persoană care ar putea comite infanticid, chiar și ascunsă în spatele unei măști și ea purta tocmai această mască pe chip, spunând că își dorește copilul. Era o minciună pe care și-o spunea în primul rând ei și, după, celorlalți. M-a uimit, de exemplu, atitudinea ei implacabilă. În ziua în care am felicitat-o, pentru că analiza avusese un rezultat pozitiv, mi-a răspuns, sec, că știa asta deja. M-a șocat și reacția ei la indicația de a rămâne la pat, imediat ce au apărut spasmele datorate contracțiilor uterine. Mi-a răspuns că nu își poate permite un asemenea lux și că se putea supune acestei recomandări cel mult cincisprezece zile. Am fost constrâns să insist, m-am înfuriat, m-am înjosit dând mereu instrucțiuni. Și asta m-a convins că ea nu agrea datoriile de mamă, că maternitatea ei nu era asumată cu responsabilitate. În plus, mă suna încontinuu pentru a mă asigura că se simte bine, că nu exista niciun motiv pentru care să fie constrânsă să rămână la pat, se împotrivea spunând că are o slujbă și că trebuia să se ridice. În dimineața în care am văzut-o din nou: arăta ca și cum ar fi fost lovită de o mare nefericire. Chiar în timpul acelei vizite mi s-a adâncit bănuiala că această femeie pregătea o crimă. Din punct de vedere anatomic și fiziologic, nu există vreun motiv pentru care sarcina să fie atât de dureroasă: crampele puteau avea doar origine psihologică, adică voluntară. Am interogat-o. A confirmat, laconic, că se simțea chinuită de griji. A făcut aluzie și la prezența unui disconfort, pe care nu am încercat să îl înțeleg. Mi s-a părut evident că era vorba de disconfortul reprezentat de sarcină. În final, am întrebat-o dacă își dorea cu adevărat copilul și i-am explicat că uneori gândurile pot să ucidă: trebuia să-și transforme neliniștea în calm. Dar, într-o clipă de furie, mi-a răspuns că era ca și cum i-aș fi cerut să-și schimbe culoarea ochilor. După câteva zile s-a prezentat din nou. Își reluase viața normală și situația se agravase. Am internat-o. Aici, timp de o săptămână, imobilizată, am reușit să dețin controlul asupra psihicului ei prin medicamentație.

Iată-ne ajunși la delict, stimați domni. Dar, înainte de a vi-l prezenta, vă spun: gândiți-vă că unul dintre dumneavoastră este grav bolnav și că are nevoie de un medicament. Medicamentul este la îndemână, iar salvarea este reprezentată de simplul gest al cuiva care vi-l oferă. Cum numiți gestul cuiva care, în loc să vă dea medicamentul, îl aruncă sau îl înlocuiește cu otravă? Nebun, respingător, vinovat de lăsare fără ajutor? Nu, prea puțin. Eu numesc asta crimă. Domnilor jurați, copilul era cu siguranță bolnav și medicamentul care era la îndemână era odihna nemișcată. Dar această femeie nu doar l-a privat de el: i-a administrat otrava unei călătorii care ar fi dăunat unei sarcini mai ușoare. Ore și ore în avion, în mașină, pe străzi secundare, lungi, accidentate, singură. I-am demonstrat că, în acel moment, fătul ei nu mai era un amalgam de celule, ci un copil adevărat. Am anunțat-o că îl va ucide. S-a opus, cu aceeași atitudine implacabilă, a semnat o foaie prin care își asuma întreaga responsabilitate, a plecat, l-a ucis. De acord: dacă am fi fost în fața unui tribunal cu legi scrise, mi-ar fi fost greu să susțin vinovăția ei. Nu au existat nici sonde, nici medicamente, nici intervenții chirurgicale: conform legilor scrise, această femeie ar trebui să fie absolvită de orice vină, pentru că fapta nu există. Dar noi suntem într-o judecată a vieții, domnilor, și tocmai în numele vieții vă spun că purtarea ei a fost mai rea decât sondele, medicamentele și decât intervențiile chirurgicale. Pentru că a fost falsă, rea și asta fără niciun risc legal.

Mi-aș dori mult să-i pot oferi circumstanțe atenuante, să o pot absolvi, măcar parțial. Dar nu văd cum, nu văd unde. Era, oare, săracă, se sufoca în nevoi materiale atât de grave, încât să nu-și poată întreține fiul? Cu siguranță nu. O recunoaște chiar ea. Trebuia să-și apere statutul, pentru că aparținea unei societăți care ar fi persecutat-o dacă ar fi născut un copil ilegitim. Nicidecum. Aparține unei categorii culturale care nu ar fi respins-o, ba, dimpotrivă, ar fi transformat-o într-o eroină, iar ea oricum nu crede în normele societății. Îl neagă pe Dumnezeu, neagă patria, familia, căsătoria, chiar principiile vieții în comun. Delictul pe care l-a comis nu are circumstanțe atenuante. L-a comis în numele unei libertăți nelegitime: libertatea personală, egoistă, care nu ține cont de ceilalți și de drepturile lor. Am pronunțat cuvântul drepturi. Am făcut-o pentru a vă avertiza în ceea ce privește cuvântul eutanasie. Am făcut-o și pentru a vă împiedica să răspundeți că, lăsând acel copil să moară, femeia aceasta și-a exercitat un drept al său: a vrut să scutească societatea de corvoada unui individ bolnav, deci defect. Nu este de datoria noastră să stabilim a priori cine e defect și cine nu, dacă e ceva greșit sau nu. Homer era orb și Leopardi era cocoșat. Dacă spartanii i-ar fi aruncat de pe stânca Tarpeiană, dacă mamele lor ar fi obosit să-i hrănească la piept, astăzi umanitatea ar fi mai săracă: este exclus că un campion olimpic ar putea fi mai valoros decât un poet orb sau decât un șchiop. Iar în ceea ce privește sacrificiul de a purta în pântece fătul unui campion olimpic sau al unui poet orb sau șchiop, vă amintesc că așa se reproduce specia umană, indiferent dacă este pe gustul dumneavoastră sau nu. Și, în concluzie: vinovat!”

***

Acel strigăt m-a lăsat imobilă. Am închis ochiii și astfel nu am văzut-o pe doctorița care se ridicase să ia cuvântul. Când i-am deschis din nou, începuse deja și spunea: „Colegul meu a omis să menționeze că pentru fiecare Homer se naște câte un Hitler, că fiecare concepere este o provocare încărcată cu posibilități splendide, dar și groaznice. Nu știu dacă acest copil ar fi devenit un Homer sau un Hitler: când a murit, era doar o posibilitate necunoscută. Dar știu cine este această femeie: o certitudine care nu trebuie distrusă. Și, între o posibilitate necunoscută și o realitate care nu trebuie nimicită, eu o aleg pe cea din urmă. Colegul meu pare obsedat de cultul vieții. Dar el rezervă acest cult doar pentru cine ar putea exista, nu și pentru cei care deja există. Chiar și metafora un-copil-nu-e-un-dinte-cariat este o metaforă frumoasă și atât. Pun pariu că acest coleg al meu a luptat în război. A împușcat oameni și a ucis, uitând că, nici măcar la douăzeci de ani, un copil nu poate fi un dinte cariat. Nu cunosc pruncucidere mai mare decât războiul. Războiul înseamnă infanticid în masă, amânat cu douăzeci de ani. Chiar și el acceptă asta, în numele a cine știe câte alte culte, neaplicând teza continuumului său. Ca om de știință, nu pot să iau în considerare acest continuum, dacă aș face asta, ar trebui să port doliu pentru fiecare ovul care moare nefecundat, pentru fiecare dintre cele două sute de milioane de spermatozoizi care nu reușesc să penetreze membrana. Ba, mai rău: ar trebui să port doliu de fiecare dată când este fecundat, gândindu-mă la celelalte o sută nouăzeci și nouă de milione nouă sute nouăzeci de mii nouă sute nouăzeci și nouă de spermatozoizi care mor învinși de acel unic spermatozoid care a penetrat membrana. Și aceia sunt creați de Dumnezeu. Și aceia trăiesc și conțin elementele care compun un individ. Colegul meu, oare, nu i-a observat niciodată la microscop? Nu i-a văzut niciodată agitându-se, ca un grup de mormoloci, neobosiți, luptând împotriva zonei pellucide, insistând cu disperare, știind că eșecul înseamnă moarte. Se desfășoară un spectacol dureros; ignorându-l, colegul meu nu e deloc generos față de sexul său. Nu aș vrea să mă las pradă unor banale ironii, dar, având în vedere pasiunea lui pentru viață, cum poate el să lase atâtea miliarde și miliarde de spermii fără să se împotrivească? Lăsare fără ajutor sau crimă? Crimă, evident: în acea celulă ar trebui să fie și el. Dacă nu merge și el, și asta imediat, înseamnă că ne-a mințit, că intențiile lui bune sunt anulate de cei care susțin că problema nu este să dai naștere unui număr cât mai mare de indivizi, ci să le faci existența mai puțin nenorocită celor care s-au născut deja.

Tot cu referire la colegul meu, evit să iau în serios insinuările lui asupra unei complicități. Aș putea fi acuzată, cel mult, de eroare de judecată, și nici măcar jurații dintr-un proces al vieții nu pot condamna o eroare de gândire. În rest, nu a fost așa cum s-a spus înainte: a fost o simplă judecată, de care nu-mi pare rău. Sarcina nu este o pedeapsă dată de natură pentru a ne face să plătim emoția unei clipe. Este un miracol, care ar trebui să se dezvolte cu aceeași spontaneitate care binecuvântează copacii sau peștii. Dacă nu avansează în mod normal, nu-i putem cere unei femei să stea luni de-a rândul întinsă într-un pat, ca și cum ar fi paralizată. Cu alte cuvinte, nu-i poți cere să renunțe la activitatea ei, la personalitatea sau la libertatea ei. Îi cerem, oare, același lucru și unui bărbat, care s-a bucurat la fel sau poate chiar mai mult de acea emoție? În mod evident, colegul meu nu le recunoaște femeilor drepturi egale cu ale bărbaților: de a dispune de propriul corp. El consideră, cu siguranță, bărbații niște primate, cărora le este permis să zboare din floare-n floare, iar femeile sunt sisteme uterine care folosesc doar pentru procreare. Ni se întâmplă des în meseria noastră ca pacientele preferate de medici să fie femei al căror singur scop e reproducerea, placide, grase, fără probleme de libertate. Și totuși, nu suntem aici pentru a-i judeca pe medici. Suntem aici pentru a judeca o femeie acuzată de crimă cu premeditare, săvârșită cu gândul, nu cu instrumente. Refuz această acuzație, în baza unor circumstanțe clare. În ziua în care am evaluat că totul mergea corespunzător, am observat o mare ușurare la ea. În ziua în care am constatat că fătul era mort, am văzut la ea o mare tristețe.

Am spus făt și nu copil. Știința îmi permite să fac această distincție. Știm cu toții că un făt devine copil în momentul în care este viabil, care coincide cu luna a noua de sarcină. În cazuri excepționale, cu luna a șaptea. Dar să admitem chiar că n-ar fi vorba despre un făt, că ar fi fost deja un copil: nici în acest caz nu s-ar putea cataloga drept crimă. Drag coleg, acestă femeie    nu-și dorea moartea fiului său, își dorea viața proprie. Și, din păcate, în unele cazuri, viața unuia înseamnă moartea altuia, precum și viața altuia poate să însemne moartea noastră. Persoana care trage și cea asupra căreia se trage. Legile scrise numesc asta legitimă apărare. Dacă această femeie ar fi dorit inconștient, pentru un moment, moartea fiului său, a făcut-o din legitimă apărare. Deci: nevinovată!”

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: