Schopenhauer – Despre statutul autorului

traducere: Florin Buzdugan

În lumina noilor evenimente din lumea literară autohtonă (scandalul cu premiul Opera Omnia acordat de juriul din Botoșani lui Gabriel Chifu) și întrebările/ stupoarea care se ridică privind calitatea și ce anume face un autor să fie scriitor, în pelerinajele-mi internautice am dat peste un eseu (mai puțin cunoscut, bănuiesc) al lui Schopenhauer, care face parte dintr-un volum de eseuri intitulat Essays of Schopenhauer, tradus de Mrs. Rudolf Dircks, cu o scurtă introducere și notă biografică, care cuprinde – pe lângă eseul de față, din care am tradus o parte (urmează și o parte a 2-a) – și eseuri despre sinucidere, femei, metafizica iubirii etc.
Consider acest eseu a fi de o anume importanță, deoarece aruncă o lumină diferită și denotă (și) o altă preocupare a acestui filosof, care ne-a dat Lumea ca voință și reprezentare și altele.

 ***

În primul rând, sunt două tipuri de autor: cei care scriu de dragul subiectului și cei care scriu de dragul scrisului. În timp ce primii au gânduri sau experiențe ce li se par demne de transmis, ceilalți vor bani; așa că scriu, pentru bani. Gândirea lor face parte din profitabilitatea scrisului. Ei pot fi recunoscuți prin felul în care își expun gândurile până la cea mai mare măsură posibilă; apoi, de asemenea, prin însăși natura gândurilor lor, care sunt doar pe jumătate adevărate, parșive, forțate, șovăielnice; iarăși, prin aversiunea pe care, în general, o arată atunci când e vorba de a spune ceva direct, așa că ei pot părea altceva decât sunt. Din moment ce scrisul lor suferă de lipsa clarității și a certitudinii, și nu va dura mult până când ei vor da de gol faptul că singurul lor scop, când scriu, este să acopere hârtia. Aceasta, uneori, se întâmplă cu cei mai buni dintre autori; pe alocuri, de exemplu, în cazul lui Lessing, în a sa Dramaturgie, și chiar și în cazul multor romane ale lui Jean Paul. Imediat ce cititorul percepe acest lucru, să i se permită să lase cartea deoparte, pentru că timpul e prețios. Adevărul este că, atunci când un autor începe să scrie de dragul de a acoperi hârtia, el își înșală cititorul; pentru că el scrie sub pretextul că are ceva de spus.

Scrisul pentru bani și păstrarea drepturilor de autor sunt, la bază, ruina literaturii. Nimeni nu scrie ceva ce merită scris decât dacă scrie în întregime de dragul subiectului său. Ce favoare inestimabilă ar fi dacă, în fiecare domeniu al literaturii, ar fi doar câteva cărți, dar, acelea, excelente! Aceasta nu se poate întâmpla niciodată atâta timp cât banii vor fi obținuți prin scris. Ca și când banii ar sta sub un blestem; deoarece fiecare autor degenerează imediat ce el începe să aștearnă stiloul pe hârtie în orice fel de dragul câștigului. Cele mai bune lucrări ale celor mai buni oameni sunt din timpul când ei scriau pentru nimic sau pentru foarte puțin. Iar aici, de asemenea, acel proverb spaniol se ține bine, care declară că onoarea și banii nu se găsesc în același portmoneu – honora y provecho no caben en un saco. Motivul pentru care Literatura e într-o asemenea lumină proastă în zilele noastre este simplu și numai pentru că oamenii scriu cărți pentru a face bani. Un om care vrea bani se așază și scrie o carte, iar publicul este suficient de prost cât să o cumpere. Al doilea efect al acestui fapt este ruinarea limbii.

Mulți scriitori proști își câștigă existența prin intermediul acelei manii prostești a publicului de a citi nimic altceva în afară de ceea ce tocmai a fost scris – mă refer la jurnaliști. Într-adevăr, un nume foarte potrivit. În limbaj simplu, comis-voiajori, zilieri!

Din nou, poate fi spus că există trei tipuri de autor. Mai întâi vin cei care scriu despre gândit. Scriu dintr-o memorie plină, din reminiscențe; chiar și direct din cărțile altor oameni. Acest tip este cel mai numeros. Apoi vin cei care gândesc în timp ce scriu. Ei gândesc pentru a scrie; nu e lipsă de ei. La final vin acei autori care gândesc înainte să înceapă să scrie. Aceștia sunt rari.
Autorii din a doua clasă, care pun deoparte gânditul până când gândesc, sunt ca un vânător care merge la întâmplare și care puțin probabil că va aduce acasă ceva. Pe de altă parte, când un autor din a treia sau rara clasă scrie, e ca un battue[1]. Aici, vânatul a fost dinainte prins și închis într-un spațiu foarte mic; din care este, apoi, lăsat să iasă, de atât de multe ori, într-un alt spațiu, de asemenea închis. Vânatul nu-i poate scăpa vânătorului; el nu are nimic de făcut decât să țintească și să tragă – cu alte cuvinte, să-și aștearnă gândurile. Acesta e un fel de sport pentru care individul are ceva de arătat.

Dar, deși numărul celor care chiar se gândesc serios înainte să scrie este unul redus, foarte puțini dintre ei se gândesc despre subiectul însuși. Restul se gândesc doar la cărțile care au fost scrise pe acel subiect și ce a fost spus de alții. Pentru a gândi câtuși de puțin, astfel de scriitori au nevoie de mult mai directul și mai puternicul stimul al gândurilor oamenilor dinaintea lor. Ele devin tema lor imediată; iar rezultatul e că ei sunt mereu sub influența lor, și deci niciodată, în niciun sens real al cuvântului, nu sunt originali. Dar cei dintâi sunt atrași să gândească de către subiectul însuși, pentru care gândirea lor este deci imediată dirijată. Aceasta e singura clasă care produce scriitori a căror faimă e trainică.

Trebuie, desigur, să se înțeleagă că vorbesc aici despre scriitori care tratează subiecte mărețe; nu despre scriitori ai artei de a face brandy.

Doar dacă un autor ia material despre care el scrie din capul său, adică în urma propriei sale observații, el este demn de a fi citit. Editorii, antologatorii și clasa comună a istoricilor, și mulți alții ai aceleiași clase, își iau materialul, imediat, din cărți; iar materialul merge direct în vârfurile degetelor lor fără ca măcar să plătească pentru bagaj sau să fie supuși unei examinări în timp ce trece prin capetele lor, ca să nu mai pomenim de elaborare sau revizuire. Cât de învățat ar fi individul dacă are ști tot ceea ce este în propriile sale cărți!

Consecința acestui fapt este că acești scriitori vorbesc într-o manieră atât de laxă și de vagă, încât cititorul își amețește creierul în van pentru a înțelege ce este ceea ce într-adevăr gândesc. Se gândesc la nimic. S-ar putea ca, uneori, să fie situația în care cartea din care copiază să fi fost compusă exact în același fel: astfel încât scrisul de acest fel este ca ghips după un mulaj al unui mulaj; iar în final conturul gol al feței, dar și el, de asemenea, abia recognoscibil, este tot ce a mai rămas din Antinous. Fie ca antologiile[2] să fie citite cât mai rar posibil. E dificil să le eviți în totalitate; din moment ce antologiile includ, de asemenea, acele cărți ce conțin într-un spațiu restrâns cunoașterea acumulată secole de-a rândul.

 (…)

[1]              hăitaș, gonaci. Din lat. battuere. Aici, participiul feminin trecut al verbului battre, a bate – n.t.
[2]              compilations, în trad. eng.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: