Mai este aceasta o traducere? – partea I

Iulia Militaru s-a născut în 1978 în București. A studiat medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, apoi limba și literatura română la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Și-a obținut diploma de masterat în Teoria Literaturii, în anul 2006, iar acum este doctorand în literatură română. A publicat mai multe cărți pentru copii și o carte teoretică despre poezie, Metaforic și metonimic: o tipologie a poeziei. În 2010, i-a apărut primul volum de poezie: Marea Pipeadă, pentru care a primit premiile: „Tânărul poet al anului 2010” și „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul „Galei Tinerilor Scriitori”. În 2012, în luna noiembrie, împreună cu Anca Bucur (poezie) și Cristina Budar (grafică), a lansat volumul Dramadoll. Cartea face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind rezultatul colaborării celor trei, în vederea realizării unui dialog între diferite stiluri, arte (poezie, grafică, video, sunet) și autori.

  ***

Seria de eseuri pe care intenționez să o deschid cu lucrarea de față va urmări să aducă în discuție problema foarte puțin cunoscută la noi a traducerii nomade; cu atât mai mult cu cât ea se află în strânsă legătură cu literatura/poezia (în măsura în care mai putem folosi acest termen) experimentală, pe de-o parte, iar pe de alta, cu ideea de comunitate (posibilitatea „întemeierii”) și cu tema frecvent pomenită (deja uzată) a identității. De asemenea, voi încerca să stabilesc punctele de întâlnire dintre conceptele de traducere/poezie nomadă și poetici transnaționale.

Ceea ce ne interesează pentru început ar fi o limpezire a apropierii, poate stranii, dintre noțiunile de nomad/nomadism și problematica traducerii. Dacă preluăm sintagmele de „poezie nomadă”/„poetici nomade” de la Pierre Joris, vom observa că, în timp ce așa-numita poezie nomadă se bucură de multă libertate de mișcare/transformare/devenire, traducerea va fi mereu oprită de o limită, un punct dincolo de care este imposibil să mai înainteze pentru a nu-și pierde semnificația.

Poeticile nomade sunt descrise ca adevărate „mașini de război”, aflate permanent în mișcare, în devenire prin și de-a lungul teritoriilor deja ocupate, limbilor/limbajelor, culturilor etc. Nimic nu le este mai străin decât oprirea:

A nomadic poetics will cross languages, not just translate, but write in all or any of them. If Pound, Joyce & others have shown the way, it is essential now to push this matter further, again, not as “collage” but as a material flux of language matter, moving in & out of semantic & non-semantic spaces, moving around & through the features accreting as poem, a lingo-cubism that is no longer an ”explosante fixe” as Breton defined the poem, but an ”explosante mouvante”. (Pierre Joris; A Nomad Poetics)

Și totuși, se poate susține cu ușurință că poemul nomad va fi în acest fel expus „tăcerii”, adică imposibilității de actualizare; supus permanent devenirii, el nu ar fi decât o simplă stare de potențialitate. Joris introduce termenul de „poasis”/„poem-oasis” ca o pauză în mișcarea nomadă de-a lungul unei linii de fugă : „a tension, a movement of a peculiar kind, & not as some static resting point – it is a momentary, moving placement on a smooth space, metonymic in relation to before & after, and not a resting place, metaphor for the final resting place, that transcendental parking lot, above or below”. Această semi-pauză/semi-actualizare sub forma poemului nomad amintește de pionul de go, de la Deleuze și Guattarri, care, spre deosebire de piesa de șah, se află doar în raporturi exterioare cu niște nebuloase/constelații pe care le poate anihila, sincronic, în întregime. „La go e vorba de a-ți distribui un spațiu deschis, de a ține sub control spațiul, de a-ți rezerva posibilitatea să intervii pe neașteptate în orice punct”: spațiul neted al jocului de go vs. spațiul striat al jocului de șah. Poemul nomad se va mișca așadar printre limbi și limbaje, discursuri și narațiuni, fără să producă un spațiu propriu-zis, fără să strieze, fără să actualizeze. Astfel, principala problemă devine cea a reprezentării și a referentului. Acest tip de poezie nomadă poate fi ușor confundată cu poemul autoreferențial. Însă, în timp ce la cel din urmă discuțiile asupra problemei reprezentării și sistemului de referință sunt centrale, în cazul poemului nomad ele devine inutile. Pentru că nu analiza lumii pe care o deschide are vreo importanță, ci tocmai mișcarea de fugă, de desprindere de orice sistem de reprezentare și de orice semnificație posibilă a textului (chiar dacă acestea există, fiind o proprietate fundamentală a oricărui limbaj, de a deschide sisteme, spații de semnificare). Cu alte cuvinte, nu ne interesează niciuna din întrebările: „ce spune?/cum spune?”, mai degrabă ne va preocupa: „cum se mișcă?/cum scapă?” din „ce spune?” sau „cum spune?”. Răspunsul la „ce spune?/cum spune?” nu mai este relevant într-o poetică nomadă, având în vedere că el se schimbă, devine altul la fiecare mișcare/deplasare – imposibil de prins un sens. Non-reprezentarea nu se face aici printr-o absență a reprezentării, lipsă a referentului, ci prin fuga din orice sistem de reprezentare, din orice lume posibilă, sub forma intensităților variabile, conexiunilor externe/interne, a contaminărilor: producere și acumulare nesfârșită de lumi vs. oprirea oricărui proces de producere; prin folosirea mecanismelor similare (ceea ce determină, în cele din urmă, și confuzia între cele două poetici). Este necesară aici o precizare (subiectul îl voi trata pe larg în unul din eseurile viitoare, acolo unde va fi vorba de poeticile translaționale și problematica traducerii), postcolonialismul nu a făcut altceva decât să se limiteze la o simplă „contaminare”/„impurificare” a limbilor/culturilor/lumilor, așadar să deschidă doar o posibilă cale spre nomadism, fără să meargă mai departe. El a rămas static, prins/captiv într-o lume, continuând să o „reprezinte”. Imaginea negrului care a început să-și piardă identitatea, să devină alb, să se transforme în celălalt, nu este o problemă a nomadismului. În nomadism, imaginea însăși este spulberată, negrul și albul rămân ca realități/lumi fără altă semnificație și fără reprezentare. Discursul nomad nu le va mai da nicio realitate, el va căuta tocmai să le scoată din orice realitate, din orice imagine/narațiune, să le așeze dincolo de orice sens. Actualizare fără producție și reprezentare: „the machinic in Deleuze’s thought refers to this dynamic process of unfolding subjectivity outside the classical frame of the anthropocentric humanistic subject, re-locating it into becomings and fields of composition of forces and becomings. It is auto-poiesis at work as a qualitative shifter, not merely as a quantitative multiplier” (Rosi Braidotti; Affirming the Affirmative: On Nomadic Affectivity).

Aici se deschide marea dificultate a traducerii nomade. Cum mai poate ea să funcționeze în afara reprezentării și a sistemelor de semnificare?

٭

La început (vezi Paul Cornea, Interpretare și raționalitate), termenul de traductio a însemnat „transfer” (translatio), adică o trecere, o traversare a mai multor câmpuri semantice, în vederea „sporirii bagajului cultural autohton”. Abia în secolele al XIV-lea și al XV-lea se va naște ideea modernă de traducere, translatio studii, înțeleasă ca o formă de „circulație și comunicare a cunoașterii”:

Umanistul Leonardo Bruni a introdus în cartea sa, intitulată De interpretatione recta (aprox. 1420), termenul traductio, înlocuindu-l pe cel de translatio, probabil fiindcă terminația ductio (de la „ducere”) adaugă înțelesului de „traversare” pe cel de „acțiune”, vizând în mod explicit să conducă spre o destinație, în cazul de față spre înfățișarea operei într-o nouă formă. (Paul Cornea, Interpretare și raționalitate)

Astfel, accentul se va muta de pe simpla traversare a unui spațiu pe ideea de destinație finală, actualizare, producere de noi forme, acumulare; actul traducerii va deveni o formă generală de comunicare, acționând la trei niveluri: interlingvistic (traducerea dintr-o limbă în alta a unui text), intralingvistic (parafraza, rezumatul etc.) și intersemiotic (traducerea unui limbaj în alt limbaj: recitarea, interpretare muzicală, coregrafia etc.). Problema fundamentală începe, așadar, să fie alegerea între traducerea de tip close, adică literală, semantică, și cea de tip free, precum parafraza, comunicativă; litera textului vs. spiritul textului. După cum putem observa, ambele se bazează pe necesitatea de a „înțelege”/„descifra” sensul/semnificația unui text. Din această perspectivă, traducerea nu poate transmite o semnificație „neutră și obiectivă”, pentru că există permanent imposibilitatea de a accesa sistemul referențial prealabil/„comun împărtășit”. Același sens aplicat diferiților referenți (aparținând unor lumi posibile) face ca semnificațiile să se multiplice, să se adauge în straturi, peste textul/textele deja prezente (a reda ceea ce este insinuat fără să fie enunțat). Este, evident, un proces de acumulare, de reteritorializare și de striere care însoțește actul modern al traducerii, împotriva oricăror „exigențe de certitudine și exactitate”. El se produce mereu în diacronie, pe o linie dreaptă care înaintează, actualizând teritoriu după teritoriu.

Nomadismul va muta întreaga problematică în sincronie, deci nu „cum sunt posibile/cum se constituie diferențele de semnificație ale unui text în diferite perioade și contexte”, ci „cum diferitele modalități de semnificare se acumulează/participă la alcătuirea unui text”.

٭

Plasându-se la limita dintre traductio și translatio (pe graniță, „între”, nu „întru”, ca rest), traducerea nomadă va căuta să transforme spațiile striate ale textelor în spații netede, spații fără canale și conducte, spații eterogene care favorizează apariția unor mulțimi/comunități acentrate, rizomatice; pe acestea „nu le poți explora decât parcurgându-le”. Astfel, ea devine mai degrabă un proces/procedeu de cartografiere (vom relua ideea în partea a doua a eseului), înlocuind simpla traducere, în sens tradițional. În aceste condiții, o redefinire a însuși termenului de traducere se impune. „Mai este aceasta o traducere?” ar fi întrebarea principală în jurul căreia se construiește orice teorie a nomadismului.

În concluzie: e posibil să vorbim de traducere nomadă, este legitimă această sintagmă? Și: până unde putem împinge traducerea ca experiment pentru ca însăși noțiunea de traducere să nu dispară? Iată întrebările la care vom încerca să găsim un răspuns în cea de-a doua parte a acestui eseu.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: