Cum se scriu cărțile – Andrey Veter

Sursa
Autor: Andrey Veter
Traducător: Lupoaica de stepă

***

Cum se scriu cărțile. A scrie înseamnă a-ți expune viața sau a te amăgi?

Este dificil să vorbești despre cum iau naștere cărțile. Aproape imposibil, întrucât fiecare carte apare pe lume în felul ei. Și, cum nu o dată mi s-a întâmplat să fiu întrebat despre acest lucru, voi încerca să explic cum s-a întâmplat în cazul meu.
Nu subiectul este cel mai important, nici povestea și nici planul elaborat în detaliu. La început totul este tulbure. Sau mai degrabă te cuprinde acea stare pe care o încerci atunci când ceva te jenează și nu poți să iei o poziție confortabilă: nici așezat, nici culcat, vrei să schimbi poziția, dar nimic nu te ajută, simți în permanență un oarecare disconfort. Acest lucru durează câteva zile, uneori chiar săptămâni. Apoi, brusc, ceva-ceva începe relativ să se deslușească în raport cu starea anterioară, ca atunci când receptorul captează din haosul sunetelor o undă sonoră și vizuală în care, e adevărat, totul e de-a-ndoaselea și nu poate fi descris, dar a cărei reprezentare poate fi la fel de bine văzută printr-o sticlă aburindă.
Nu este o imagine, ci mai degrabă o gaură în spațiu care te trage spre ea, care vrea să te înghită, să te piardă. Începând să ascult și să privesc cu atenție acest „ceva”, am încercat să-mi concentrez trăirile și să le dau o formă cu ajutorul cuvintelor, modelându-le din ceva obscur în ceva ce tot îi va lăsa cuiva loc de interpretare. Deși, în realitate, interpretarea nu este atât de importantă; mult mai de preț este însăși starea emoțională care, la urma urmei, îți îndreaptă gândurile într-o direcție sau alta.

Puțin câte puțin, lutul înmuiat al formei gândurilor devine mai tangibil, capătă densitate, contur, este străpuns de spațiile locuințelor și ale străzilor, condensează cheagurile figurilor omenești, însă, deocamdată, nimic nu e pus la punct, fiecare după natura lui, precum un morman de jucării de aruncat. Dar deja vorbim de jucării și nu de gunoi. Avem deja ființe și obiecte, care, nu peste mult timp, ar putea să reînvie și să înceapă să se miște undeva pe coridoarele imaginației mele. Se întâmplă să umplu ciorne întregi, știind totuși că e foarte posibil ca acest lucru să nu-și găsească niciodată încarnarea definitivă, și să rămână doar niște cheaguri ale unor scene aparte care se vor întoarce la mine.

Experiența arată că majoritatea imaginilor care ni se perindă prin fața ochilor nu servesc decât la a ne alimenta și mai mult imaginația, însă ele nu vor constitui niciodată materialul destinat scrierii unei cărți. Ori eu am nevoie și de una, și de alta, fiindcă eu scriu spasmodic. Tablourile mă impresionează într-atât, că mă simt copleșit și uit să mai respir, și vreau ca din fiecare grăunte de nisip să scriu o întreagă poveste. Și totuși, este imposibil pentru că fiecare fir de nisip este cu mult mai bogat decât toată viața mea nemărginită, captivantă. Mă simt neajutorat în fața ușilor fanteziei care se deschid larg. Măreția și puterea spațiului în care sunt lăsat să intru pentru a-mi expune cu zgârcenie trăirile, mă copleșesc. Dar, copleșindu-mă și subordonându-mă, acest spațiu mă face să tânjesc să-mi împart experiențele cu ceilalți. Această dorință este singura care mă determină să mă implic în procesul creației. Iar apoi, brusc, parcă mă prăbușesc în materia vâscoasă a lumii întrezărite, încetez s-o mai privesc, devenind o parte a ei. Mă absoarbe. Iar prezența unei anumite scene este suficientă pentru a începe să deșir ghemul unei povești concrete. Puțin câte puțin, pas cu pas, suflu cu suflu, uneori bătând pasul pe loc (când firicelul palei de vânt se întinde la maxim, în cazul în care nu trag în direcția potrivită) sau invers, abia făcându-ți timp de-un personaj… Se întâmplă să rămân mult timp blocat la o scenă, să inhalez ore întregi aroma lumii aceleia, să explorez centimetru cu centimetru umbrele ce se răsfrâng în jurul meu, să mă îmbib de sunete pentru a putea mărturisi în cel mai bun mod faptul că am experimentat. Pare că ceea ce am trăit în aceste ceasuri se revarsă în pagini nesfârșite, când, de fapt, nu-s decât câteva rânduri, un scurt paragraf. De fiecare dată stau și mă minunez: dar unde-i tot ce am văzut și simțit?

Se pare că procesul trăirilor este mereu mai expresiv decât cel al încarnărilor lor. Fluxul creației îți permite să trăiești cu mult mai mult într-o oarecare altă lume, să zaci acolo, să suferi, să te bucuri, să aspiri la ceva, mai mult decât să povestești despre acest lucru. O altă viață… Ce este mai important? Imaginația sau prefacerea ei într-un produs? De ce multe dintre lucrurile care au fost experimentate în lumea fanteziei sunt date la o parte, deși lumea aceasta a constituit dintotdeauna un ansamblu de scene necesare, nefiind nimic de prisos și fiindu-ne date numai lucruri fără de care nu putem trăi?
În general, scenele se scriu una după alta. Uneori, un capitol sau un episod nu se naște în ordinea în care ar trebui, luând-o înainte pentru a-mi arăta direcția în care ar trebui să merg. Folosindu-le pe post de far, mă îndrept și eu spre locul spre care se îndreaptă și personajele mele. Doar că, undeva pe la mijlocul subiectului, încep să înțeleg ideea de dragul căreia scriu cartea. Și, atunci, deja urmează etapa introducerii, în textul scris, a scenelor complementare care susțin ideea principală. Pe scurt, cartea îmi arată singură direcția.

Dacă lucrarea este scrisă la comandă, atunci totul devine mai ușor și mai greu în același timp. Ideile și tema sunt stabilite de la bun început. Nu-ți rămâne decât să le materializezi. Ori pentru asta trebuie să găsești o modalitate de a intra în lumea acelor idei, să găsești pârghiile care pornesc motorul, care pun în mișcare fel de fel de angrenaje ale mecanismului cu ajutorul cărora reușești să deschizi poarta propriei fantezii. Dispun eu oare de tehnici speciale? Nu. Doar trăirile dintr-o altă viață. Implantarea mea într-o altă dimensiune, uneori împotriva naturii sistemului meu de coordonate. Se întâmplă să mă identific cu aceia la care nu m-am gândit niciodată. Se întâmplă să gândesc ca ei. Și, ciudat, încep să-i înțeleg pe acești oameni, privind lumea prin ochii lor. Dar încă nu am devenit „ei”. Veriga de legătura cu lumea lor interioară se rupe de îndată ce pun punctul final.

Mi se întâmplă adesea să nu pot avea acces la ușa care trebuie, și atunci episodul, evident, șchiopătează. Pot să văd cum mă târăsc ca un istm pe o scenă planificată, poate-poate voi învinge spațiul de rigoare. Prin ce se diferențiază aceasta, comparativ cu o competiție sportivă, în care eu mă întrec cu mine însumi: care eu va birui, cel încăpățânat și insolent sau slujitorul inspirației? Situațiile de genul acesta nu apar numai în lucrările de comandă, ci și în cele proprii, înlăuntrul lor. În lumile mele preferate, de multe ori sunt pus în situația de a scrie bucăți uriașe de text care-mi par așa de neinteresante, încât mă grăbesc să sar peste ele, ca să mă cufund mai repede în scena care îmi promite beatitudinea trăirilor așteptate.
Și însușirea materialului documentar acționează asupra părții profesionale a lucrurilor. Întotdeauna deschide ecluze peste care se năruiește fluxul de informații. Uneori te iei cu mâinile de cap: totul pare să se potrivească, dar e imposibil să folosești chiar tot. E necesar să înveți să culegi minimum de informație. Uneori mai păcătuiesc și eu și mai prind în țesătura lucrării ceea ce nu ar trebui. Însă, când grăuntele de nisip strălucește foarte tare, nu pot să-mi reprim dorința de a nu-l folosi. Există atât de mult material documentar, încât, după finalizarea lucrării, continuă să mă țină sub stăpânire și mult timp după aceea aspir sa fac altceva pe aceeași temă. Materialul asimilat e precum cărbunii încinși sub picioarele goale. Vrei să mergi în direcția propusă tot mai departe, căci mare-i puterea inerției. Dar este necesar să scapi de această inerție.
Nu știu cum muncesc ceilalți scriitori, cât de important este pentru ei alcătuirea prealabilă a unei scheme, cât de importantă este inspirația. Desigur, toți au secretele lor, metodele lor, ritmul lor. Numai că eu am o viață în interiorul fluxului creator. Și acest torent mă privează adeseori de adevărata viață, de prieteni, cunoscuți, colegi, rude, pentru că mă rup de prezent, de legăturile create. Tot ceea ce este aici își pierde semnificația în raport cu ceea ce se află dincolo, pentru că acolo este o lume în care eu sunt Atotcreatorul, iar aici nu sunt decât un om care se cheamă scriitor.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: