Mai este aceasta o traducere? – partea a II-a

Iulia Militaru s-a născut în 1978 în București. A studiat medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, apoi limba și literatura română la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Și-a obținut diploma de masterat în Teoria Literaturii, în anul 2006, iar acum este doctorand în literatură română. A publicat mai multe cărți pentru copii și o carte teoretică despre poezie, Metaforic și metonimic: o tipologie a poeziei. În 2010, i-a apărut primul volum de poezie: Marea Pipeadă, pentru care a primit premiile: „Tânărul poet al anului 2010” și „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul „Galei Tinerilor Scriitori”. În 2012, în luna noiembrie, împreună cu Anca Bucur (poezie) și Cristina Budar (grafică), a lansat volumul Dramadoll. Cartea face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind rezultatul colaborării celor trei, în vederea realizării unui dialog între diferite stiluri, arte (poezie, grafică, video, sunet) și autori.
Aici găsiți partea I. Lectură plăcută.

***

Orice limbaj trebuie tradus, pentru că orice limbă este necunoscută „celuilalt”, „noi” în calitate de „celălalt”, ceea ce este departe, ceea ce nu ne aparține din ceea ce este al nostru. Și, pentru că „celălalt” suntem chiar noi, există mereu cineva alături/aici, care va cunoaște ceea ce este departe/neștiut de noi/aici.

Traducerea presupune, astfel, existența permanentă a unei limbi inaccesibile, dar care este și propria noastră limbă în același timp. Cu alte cuvinte, presupune totodată și existența celui care o cunoaște, care ne-o aprop(r)ie/aici. Traducătorul, transformând departele în aproape, îl va spațializa, va lărgi limitele unei lumi și, prin asta, o va lua în stăpânire, îi va crea condiția de existență. Nicio lume nu poate fi prezentă fără el. Traducătorul ne stăpânește eliberându-ne – stabilește limitele, tocmai pentru că le deschide. În acest fel, traducerea se angajează într-un joc al puterii pe care îl întreține, negându-l totodată.

Traducerea nomadă, acceptând spațiul ca element principal în orice act de traducere, devine conștientă și ex-pune această dublă funcție, readucând în discuție problema prezentării, mai degrabă decât pe cea a re-prezentării sau a producerii. De fapt, ea reia prezentarea și o rupe de re-prezentare (fără importanță în arta contemporană) așezând-o față în față cu producerea (producția)/reproducerea.

*

În „Sarcina traducătorului”, Benjamin schițează excelent trăsăturile de bază a ceea ce înseamnă traducere în sens modern – jocul puterii și în-văluirea/di-simularea: „În toate limbile și în toate creațiile lor rămâne, pe lângă ceea ce este comunicabil, și ceva necomunicabil care, în funcție de contextul în care apare, este simbolizant – numai în produsele finite ale limbii – sau simbolizat – în devenirea însăși a limbilor. Și ceea ce încearcă să se reprezinte, să se instaureze în devenirea limbilor este tocmai acest nucleu al limbii pure. Deși ascuns și fragmentar, el este prezent în viață ca însuși simbolizatul, pe când în opere apare numai ca simbolizant. […] Libertatea traducătorului în propria lui limbă se confirmă mai curând în favoarea limbii pure. Sarcina traducătorului este să salveze în propria lui limbă acea limbă pură surghiunită în limba străină, să elibereze prin transpunere această limbă pură prinsă în operă”.

Așadar, o limbă cunoscută afectată de o limbă necunoscută, un proces de contaminare. Scopul traducerii ar consta tocmai în eliberarea limbii de „povara” unui sens („străin”), adică într-o eliberare a „limbii pure” conținută în însăși limba în care se comunică – „transformare a simbolizantului în simbolizat”. Aceasta pune din start două probleme: existența unei limbi originare, ascunsă/comună tuturor limbilor, cât și posibilitatea de accesare a acestei limbi. Traducerea adevărată s-ar baza întotdeauna pe căutarea „Cuvântului neexpresiv și creator (cel care se raportează la toate limbile)”, originar.  Agamben (în „Limbile și popoarele”) crede că Benjamin ar întrezări în această limbă ireductibilă la o gramatică „figura umanității mântuite”; ea este de fapt o formă de jargon, o practică minoritară a unei limbi gramaticale: „Teza după care toate popoarele sunt țigani și toate limbile jargoane sparge această suprapunere și ne permite să privim într-un mod nou acele diverse experiențe de limbaj care sunt periodic abia atinse în cultura noastră, doar pentru a fi neînțelese și reduse la concepția dominantă”.

Cu toate acestea, interpretarea dată de Agamben devine problematică, el plasează limba pură la sfârșitul comunității întemeiate și al procesului de constituire a identității, în deplin acord cu teoria sa a „copilului care și-a uitat originile/pentru care originile au devenit inexistente”, a singularului fără identitate, pentru care mântuirea ar consta tocmai în dezinteresul față de orice formă de mântuire. Totuși, conceptul de „limbă pură” de la Benjamin pare să nege tocmai ideea de „mântuire” ca dezinteres față de orice formă de mântuire. Această limbă atrage după sine necesitatea existenței unui traducător, a unui individ capabil să o acceseze, un inițiat, iar ea nu este o creație, ci o reîntoarcere, aflându-se la originea/la începutul oricărui proces de întemeiere. Sunt activate în felul acesta două mituri, cel al eternei reîntoarceri și cel fondator (al comunității). Dimpotrivă, „limba secretă” a lui Agamben, jargonul, nu va fi niciodată similar cu „limba pură” a lui Benjamin; cea dintâi reprezintă acea parte necunoscută din orice limbă, străină mereu cuiva din aceeași limbă și care s-a format ca o încercare de păstrare a diferențelor, de consolidare a identității de comunitate (o altă comunitate în aceeași comunitate), de fugă din calea eternei căutări și contaminări a celei pure – comunicarea înspăimântătoare, blestemată, care trebuie să se desfășoare pe ascuns. Posibilitatea ca mântuirea să fie atinsă prin negarea oricărei mântuiri și prin transformarea tuturor limbilor în jargon, „limbă secretă”, presupune tocmai negarea existenței limbii pure. Dacă limba secretă a apărut înăuntrul unei limbi oarecare, ea a urmărit tocmai conservarea diferențelor, teama de a nu se pierde pe sine ca altul, într-un același originar. Singularul fără identitate (sau care mimează o falsă identitate autoconstruită) nu poate fi obținut prin limba pură.

Atât mitul eternei reîntoarceri, cât și cel fondator tind spre distrugerea diversității, care nu are nicio legătură cu ideea de egalitate, ci cu cea de puritate. Egalitatea nu poate exista decât în condițiile prezenței diversității, pentru a fi adevărată egalitatea X=Y, trebuie mai întâi ca X să existe ca altul decât Y. Din punct de vedere al purității, semnul „=” devine inutil, X=X nu mai spune nimic. De altfel, referindu-ne strict la limbaj, însăși sintagma „limbă pură” nu pare a fi deloc inocentă – a curăța limbile de sensul comunicării, a substitui intenția operei prin intenția limbii pure, aceea de completare a limbii în care se exprimă ceva: „Cu cât limba originalului are mai puțină demnitate și valoare, cu cât este mai mult comunicare, cu atât este mai puțin potrivită pentru traducere, până când preponderența totală a acestui sens, departe de a fi pârghia unei traduceri formal încheiate, o face zadarnică”.

Astfel, prin traducere, limbile „fără demnitate și valoare” se vor lăsa greu contaminate, fiind practic imposibil de atins de limba pură. Ele rămân prin acest handicap, comunicarea și accesarea limitată a limbii pure, la marginea a ceea ce merită sau poate fi tradus. Cu alte cuvinte, ele rămân ca limbi secrete, în fața cărora străinul va fi „învăluit cu o peliculă sonoră care oprește la urechile sale toate alienările limbii materne: originea regională și socială a celui care o vorbește, gradul său de cultură, de inteligență, de gust, imaginea prin intermediul căreia el se constituie ca persoană”. După Barthes, aceasta ar însemna să trăiești în „interstițiu, debarasat de orice sens plin”. Limbile secrete, în absența traducerii, se substituie limbii pure, se pun în locul, funcționând ca un surogat. Ele asigură o legătură stranie între centru și periferie, de fapt, mai bine zis, produc o confuzie/o suprapunere a ceea ce era central (punctul de origine, limba pură) și ceea ce a devenit marginal (limba secretă, argoul), ștergând astfel orice urmă a originii, negând centrul. Acesta este probabil și lucrul care i-a permis lui Agamben să stabilească echivalența între cele două: jargon și limbă pură, ambele descrise ca practici minoritare ale unei limbi gramaticale.

Însă, atunci când vine vorba de practica traducerii, distincția nu mai este inutilă, deschizându-ni-se două modalități diferite de abordare a limbii ce urmează a fi descifrată.

Traducătorul, raportându-se la limba pură, căutând-o în spatele fiecărei opere, încercând să o aducă la suprafață, descrie, practic, modul de a funcționa al traducerii moderne propriu-zise, a convertirii unui text într-o limbă accesibilă. Prezența limbii pure, ca limbă comună, este absolut necesară, ea va lua în stăpânire textul și îl va învesti pe traducător (cel care are puterea să o acceseze) cu autoritate. Numai el se va juca la limită, o va distruge pentru unii și o va păstra pentru ceilalți, cultivând jocul puterii, pentru a-și păstra tocmai autoritatea dobândită.

Și totuși, ce se întâmplă atunci când apare problema limbilor minoritare, a jargoanelor, a celor create „artificial”, doar în scopul comunicării și pentru a introduce noi limite, noi interstiții? Adică tocmai acele opere scrise în limbi la care este imposibil de accesat limba pură. Iată ce ne spune Pierre Joris, în Community of Translation&Translation of Community in Robin Blaser:

„In fact, if such a universal language existed, there would be no need to translate in the first place because everything would be imediately and fully intelligible. Translation is necessary exactly because all our languages are improper, opaque, local, are […] gypsy dialects, nomadic machines (both in terms of their own internal structures & in terms of their movements through the outside world) that are always in need of translation – but not toward some ideal of total clarity […], but simply toward any number of other improper singular language-enactments”.

Lipsa de transparență a limbii secrete, poziția ei pe interstițiu, marginal, dar și nevoie acută de a fi tradusă, readuce în prim-plan nomadologia și traducerea nomadă. Cum poate un traducător să își desfășoare practica tocmai pe interstițiu, fără să-l atingă, fără să-l facă să sângereze, fără să-l distrugă?

Traducerea modernă (extrem de actuală, de altfel) care operează cu conceptul de limbă pură (departe de a fi o simplă reproducere a sensului) are așadar ca scop transformarea simbolizantului în simbolizat, cu alte cuvinte producerea de simbolizat care se adăuga lumii, rupând interstițiile.

Traducerea nomadă nu va putea și nici nu își propune să oprească procesul descris mai sus. Ea va încerca doar să ni-l dezvăluie, prezentându-ni-l, chiar dacă va ajunge să pară uneori o negare a însăși ideii de traducere. Am spus în prima parte a acestui eseu că în orice poetică nomadă contează spațiul, sau mai bine zis, fuga din orice spațiu. Traducătorul nomad se va limita astfel la simpla prezentare a acestei parcurgeri, deplasări, mișcări de mase de simbolizat, pe care operele traducerii tradiționale le-a creat și continuă să le creeze. Astfel, principala lui preocupare va fi cartografierea. Dar despre ea și despre dezvăluirea/dezvelirea relațiilor de putere prin traducerea nomadă (prezentare vs. producție), în ultima parte a eseului nostru. Va urma!

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: