Schopenhauer – Despre statutul autorului, partea a doua

Traducător: Florin Buzdugan

Continuăm articolul început pe 24 ianuarie 2015 cu vorbele pline de duh ale lui Schopenhauer și – deși pe alocuri nu are în totalitate dreptate – totuși să îi dăm cezarului ce e al cezarului. Textul reprezintă continuarea eseului său „On Authorship and Style”, din cartea Essays of Schopenhauer, în traducerea Mrs. Rudolf Dircks; partea I poate fi citită aici.

            Lectură plăcută.

***

Nu este greșeală mai mare în afară de aceea de a presupune că lucrarea cea din urmă este cea mai corect scrisă; că ceea ce e scris mai târziu este, în orice caz, o îmbunătățire a ceea ce s-a scris înainte; și că acea schimbare mereu semnifică progres. Gânditorii adevărați, oameni ai dreptei judecăți, oameni care sunt serioși în legătură cu subiectul lor — aceștia sunt, toți, doar excepții. Parazitismul este regula peste tot în lume: mereu în alertă, luând opiniile mature ale gânditorilor, și continuu căutând să le îmbunătățească (ce ironie) în propriul său bizar mod.

Dacă cititorul dorește să studieze vreun subiect anume, să fie atent la graba sa să ajungă la cele mai noi cărți despre subiectul în cauză și, odată atrăgându-i atenția asupra lor însele, asupra faptului că știința mereu avansează și că vechile cărți au fost folosite pentru ca cele noi să fie scrise. Ele au fost folosite, e adevărat; dar cum? Scriitorul de noi cărți deseori nu înțelege vechile cărți în întregime și totuși el nu vrea să folosească exact cuvintele din ele; așa că le cârpește și spune în propriul său mod, defectuos, ceea ce a fost spus mult mai bine și mult mai clar de către scriitorii vechi, care au scris din cunoașterea lor viguroasă, temeinică a subiectului. Noul scriitor deseori omite cele mai bune lucruri pe care ei le spun, cele mai izbitoare ilustrații, cele mai reușite remarce; pentru că el nu le vede valoarea sau nu simte cât de pregnante sunt. Singurul lucru care îl atrage este ceea ce e superficial sau insipid.

Deseori se întâmplă ca o carte veche și foarte bună să fie îndepărtată de cărți noi și proaste, care, scrise pentru bani, apar cu un aer de mare pretențiune și sunt elogiate de prietenii autorului. În domeniul științei omul încearcă să își lase amprenta aducând ceva nou. Aceasta deseori înseamnă nimic mai mult decât că el atacă o teorie primită, care este chiar corectă, pentru a face loc pentru noțiunile sale false. Uneori, efortul este reușit, pentru o perioadă de timp; apoi o întoarcere către vechea și adevărata teorie are loc. Acești novatori sunt serioși în legătură doar cu propriul lor prețios sine, nimic altceva în rest: aceasta este astfel deoarece ei vor să înainteze, iar calea rapidă de a o face, așa cum cred ei, este să creeze un paradox. Capetele lor sterile o iau, în mod natural, pe calea negației; așa că ei încep să nege adevăruri care au fost de mult timp admise — puterea vitală, de exemplu, este sistemul nervos simpatic, generatio equivoca, distincția lui Bichat[1] între activitatea afectelor și activitatea cognitivă; sau, altfel spus, ei vor să ne întoarcem la atomismul cras și celelalte de acest gen. Prin urmare, deseori se întâmplă ca cursul științei să fie retrogresiv.

Acestei clase de scriitori îi aparțin acei traducători care nu numai că îl traduc, ci îl și corectează și revizuie pe autorul în cauză; o procedură care mereu mie mi se pare impertinentă. Acestor scriitori le spun: Scrieți cărți voi înșivă care sunt demne de tradus și lăsați scrierile altora așa cum sunt ele!

Cititorul ar trebui să studieze, dacă poate, autorii adevărați, oamenii care au fundat și descoperit lucruri; sau, în orice caz, cei care sunt recunoscuți drept marii maeștri în oricare ramură a cunoașterii. Să cumpere cărți de mâna a doua în loc să le citească conținutul în cărțile cele noi.

Este adevărat că inventis aliquid addere facile est, și, prin urmare, cel ce studiază, după ce va stăpâni cum trebuie rudimentele subiectului său, va trebui să se familiarizeze cu mult mai recentele adăugiri la cunoaștere subiectului. Și, în general, următoarea regulă ar putea fi pusă aici, ca și oriunde altundeva: dacă ceva e nou, rareori este bun; pentru că, dacă este bun, este doar pentru o scurtă perioadă de timp.

Ceea ce adresa este pentru o scrisoare, titlul ar trebui să fie pentru o carte; cu alte cuvinte, obiectivul său principal ar trebui să fie acela de a aduce cartea acelora din publicul cititorul care vor fi interesați de conținutul ei. Ar trebui, prin urmare, să fie expresiv; și, din moment ce prin însăși natura sa trebuie să fie foarte scurt, trebuie să fie concis, laconic, pregnant, și, dacă e posibil, să ofere conținutul într-un singur cuvânt. Un titlu prolix este rău; și la fel este unul care nu spune nimic sau este obscur și ambiguu, ori chiar, se prea poate, fals și care să inducă în eroare; această din urmă posibilitate implică opul în aceeași soartă ca aceea a unei scrisori cu o adresă greșită. Cele mai odioase titluri dintre toate sunt cele care au fost furate, vreau să spun, acelea care au fost deja născute de alte cărți; deoarece ele sunt, în primul rând, un plagiat, iar, în alt doilea rând, cea mai convingătoare dovadă a unei lipse totale a originalității a autorului. Un om care nu are suficientă originalitate să inventeze un titlu nou pentru cartea sa va fi la fel de neputincios să îi ofere conținut nou. Similar acelor titluri furate sunt cele care au fost imitate, adică o jumătate a titlului original furată; de exemplu, mult timp după ce am redactat tratatul meu On Will in Nature, Oersted a scris o carte intitulată On Mind in Nature.

O carte nu poate fi niciodată mai mult decât impresia gândurilor autorului său; iar valoarea acestora va rezida fie în tema la care s-a gândit sau în forma pe care gândurile sale o iau, cu alte cuvinte, la ce anume s-a gândit și ce este acel lucru la care s-a gândit.

Tema cărților este foarte variată; și variate sunt și cele câteva excelențe care se reped asupra cărților, atacându-le pe baza temei acestora. Prin temă mă refer la tot ceea ce vine în cadrul domeniul experienței actuale; prin asta mă refer la fapte ale istoriei și fapte ale naturii[2], luate în sine și prin ele însele și în sensul cel mai larg. Aici, lucrul este abordat, cel care conferă caracterul distinct cărții; astfel încât o carte poate fi importantă, indiferent de cine a fost cel care a scris-o.

Dar, în privința formei, caracterul distinct al unei cărți depinde de persoana care a scris-o. Poate trata teme care sunt accesibile oricui și sunt bine cunoscute; dar modul în care temele sunt tratate, ceea ce se gândește despre ele, oferă cărții valoarea sa, iar acest lucru depinde de autor. Dacă, atunci, din acest punct de vedere o carte este excelentă și dincolo de orice comparație, la fel este și autoru-i. Urmează că, dacă un scriitor merită citit, meritul său se ridică doar în proporția în care el datorează puțin temei sale; prin urmare, cu cât mai bine cunoscut și mai comun, cu atât mai măreț va fi el. Cei trei mari tragedieni ai Greciei, de exemplu, cu toții au lucrat același subiect-temă.

Deci când o carte este celebrată, atenție ar trebui acordată pentru a observa dacă este astfel pe baza temei sale sau a formei sale; iar o distincție ar trebui făcută corespunzător.

Cărți de o mare importanță pe baza temei lor pot porni de la oameni foarte ordinari și superficiali, prin faptul că ei singuri au avut acces la această temă; cărțile, de exemplu, care vor descrie călătorii în ținuturi îndepărtate, fenomene naturale rare sau experimente; sau ocurențe istorice la care scriitorii au fost martori, sau în legătură cu care ei au petrecut mult timp și au depus efort pentru cercetare și studiu special al documentelor originale.

Pe de altă parte, acolo unde tema este accesibilă oricui, sau foarte cunoscută, totul va depinde de formă; și ce anume este acel ceva care e gândit despre temă îi va da cărții toată valoarea pe care o are. Aici, doar un om cu adevărat distins va fi capabil să producă ceva care să merite a fi citit; deoarece ceilalți vor crede nimic în afară de ceea ce oricine altcineva poate crede. Vor produce doar o impresie a propriilor lor minți; dar aceasta este o tipăritură din care toți posedă originalul.

[1]              Marie François Xavier Bichat (1771–1802) a fost un anatomist și fiziolog francez, cunoscut cel mai bine drept întemeietorul histologiei moderne și al anatomiei descriptive – n. tr.

[2]              the facts of history and the facts of nature – în trad. eng.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: