Fragment de poem de Daniel Borzutzky

Autor: Daniel Borzutzky
Traducător: Florin Buzdugan

Daniel Borzutzky, crescut în Pittsburgh, Pennsylvania, poet de origine chileană. Autorul a mai multe cărți (The Book of Interfering Bodies, 2011, și The Ecstasy of Capitulation, 2007, printre altele), acesta a predat la School of the Art Institute of Chicago, Koç University în Istanbul și Wilbur Wright College of the City Colleges of Chicago. În decembrie 2014, acesta a fost featured writer pentru Harriet.
De asemenea, a tradus poezie în și din limba spaniolă.

N.B.: Traducerea prezentă este posibilă grație acordului direct al autorului față de traducător. Îi mulțumim pe această cale autorului pentru a ne fi permis și a ne fi pus la dispoziție volumul său de poezie ce, conform autorului însuși, urmează să apară. Lectură plăcută.

•••

***
Această carte este plină de coșmaruri. Pagini de scriere care nu sunt în carte. Pagini de scriere care au creat cartea, dar care, de fapt, nu o pot conține.

***
Mai târziu scriu și mă privesc pe mine mergând prin deșert, în căutarea unei găuri anume când un câine brutal mă atacă. Încearcă să-mi rupă mâna, însă stăpânul câinelui este confuz din cauza pieii mele (își schimbă culorile) așa că își trage câinele deoparte, îl lovește cu palma și propune anumite teorii despre nevoia de a altera natura intrinsecă a câinelui.

Ce se scurge din câine este o combinație umană de iubire, furie și devoțiune.

Ce se scurge din om este o combinație hibridă de intelect, dorință și monstruozitate.

Îmi înlătur mâna înainte să poată câinele să mi-o rupă complet de corp și, când încerc să cârpesc sângele care se scurge, subit simt nevoia imperativă de a scrie.

Îmi înmoi degetul în sânge și încep să scriu scrisori pe pielea mea.

Dar, apoi, nu e nimic de spus.

***
Într-o altă zi continui să mă gândesc la un corp care scrie în nisip. De fapt, corpul sunt eu, dar aș prefera să mă refer la el prin sintagma „corpul”.

Scrie în nisip și când emerge de partea cealaltă a gardului, partea gardului a cărui birocrație a promis, dar a eșuat să se ocupe de asta, corpul pune anumite întrebări anumitor oameni care, știe el, nu vor avea răspunsurile.

De exemplu, îl roagă pe un tânăr să identifice numele unui copac cu frunze roz care miroase ca apa de colonie scumpă. Este un copac al cărui nume nu are traducere englezească, la fel cum nu există vreun mod de a traduce experiența corpurilor care și-au pierdut fețele când au căzut de pe gard. Sunt biciuite de corpuri care sunt controlate de birocrați de pe ambele părți ale liniei care cred că aceeași pungă de rahat de o parte a liniei miroase mai bine decât punga identică de rahat de pe partea cealaltă.

3
Duras:

„Găsindu-te într-o groapă, la fundul unei gropi, în aproape completă solitudine, și descoperind că doar scrisul te poate salva.”

Pentru că sunt înconjurat de oameni care murmură fără glas.

Pentru că sunt înconjurat de oameni care mor fără voce.

Pentru că peste tot casele și străzile și orașele și statele și națiunile se prăbușesc fără sunet.

Iar apoi, într-o zi, îl ascult pe Raúl Zurita cum vorbește și răspunde la o întrebare în legătură cu de ce natura, de ce pietrele, de ce marea și munții au însemnat atât de mult pentru el; iar el spune că plajele și munții și marea au fost mult mai atente cu corpurile aruncate din avioane decât au fost armata sau guvernul. El nu explică mai departe și nimeni nu insistă. Dar apoi nu pot decât să mă gândesc, pentru totdeauna, la absorbire. La ce înseamnă să fii absorbit. La cum o comunitate, un oraș, o țară, o națiune își asimilează, sau refuză să își asimileze, corpurile, fantomele, cetățenii.

***
O scriere a asimilării. O scriere a învăluirii. A disoluției, evaporării.

Pentru că peste tot sunt oameni fără voce care nu pot fi asimilați.

Pentru că sunt lucruri ca acesta, pentru că există corpuri neînghițite, scrisul continuă să se întâmple.

**
Iartă-mă, atunci, că am invocat ideea salvării.

(…)

**
Omul ar trebui să nu se teamă să își petreacă întreaga viață scriind aceeași carte.

Asta e ceea ce este scrisul.

Fiecare carte este diferită, dar, în final, e mereu aceeași: un cuvânt, o imagine, memoria fragilă a unui corp fragil așteptând ca prezentul să devină din nou trecut, ca viitorul să devină din nou trecut, ca prezentul să nu fie prezentul, ca loviturile grele să înceteze, ca cineva să ne mintă și să ne spună ca vom merge altundeva decât locul în care ne aflăm, blocați, aici, pe această podea care se scufundă, pe aceste blocuri de beton murdare, în mijlocul miasmei, în mijlocul corpurilor stâlcite, corpurilor autoritare, corpurilor inumane, corpurilor animale, corpurilor ce abolesc, corpurilor apăsătoare, corpurilor cuantificatoare, corpurilor goale, corpurilor penetrante, corpurilor reparatoare, corpurilor-soldat, corpurilor urlătoare care nu știu în ce lume au fost duse.

**
Cel mai drăguț lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată despre scrisul meu este că e curajos. M-am holbat tâmp la această persoană după ce mi-a zis asta, deși îi eram incredibil de recunoscător. M-am holbat tâmp și nu am spus nimic pentru că, de fapt, nu este nimic de zis despre orișice ai scris.

Nu e ușor să-i spui cuiva că motivul pentru care scrii este că mereu ți-e fără putință să dormi.

6
„Și cel mai rău dintre toate”, scrie Rulfo, „este atunci când auzi oameni vorbind, iar vocile par să vină dintr-o crăpătură, și totuși atât de limpede încât îl poți recunoaște pe cel care vorbește”.

Însă doar pentru că recunoști persoana care vorbește nu înseamnă că și înțelegi ceea ce spune.

Ceea ce face scrisul o formă de rugăciune și spargere de cod totodată. O formă de a încerca să înțelegi vocile sparte ce nu te vor lăsa niciodată în pace.

**
Și, apoi, eu sunt pe podea lângă pat, nedormind și scriind și visând și este femeia asta de 90 de ani care se împușcă în dormitor în timp ce șeriful stă afară în fața casei ipotecate cu avizul de evacuare.

Iar ea îmi murmură în timp ce eu încerc să dorm.

Ea se alătură murmurătorilor carcasei putrezite a economiei ca să formeze un cor care participă la drama care poate sau nu să fie despre cum nu voi putea eu niciodată dormi.

Și în sfârșit îmi închid ochii într-un pat cu oase rupte.

Suntem în Chicago.

Iar murmurele corului sunt în purgatoriu.

Iar ei vor să știe ce este de făcut acum că balonul s-a spart.

Și mă întreabă asta în timp ce nu dorm.

Și-mi spun o mică poveste.

Ei cântă:

Pe vremuri era un corp nativ care a decis să construiască un corp străin pentru consumul de masă.

Dar corpul era nedigerabil.

Copiii au încercat să-l mănânce.

Dar carnea era putrezită.

Economiștii au amuțit.

Ei nu au dorit să facă publice cuantificările lor.

Ale valorilor corpurilor străine ce se deteriorau.

Dar era răsărit, corpuri de date.

De fapt, era o zi minunată de plajă.

Original:

***
This book is filled with nightmares. Pages of writing that are not in the book. Pages of writing that created the book but which in fact it cannot contain.

***
Later I am writing and watching myself walking through the desert, searching for a particular hole when a brutal dog attacks me. It attempts to bite off my arm, but the dog’s owner is confused by my skin (it changes colors) so he pulls the dog away, spanks it, and proposes certain theories about the need to alter the dog’s intrinsic nature.

What leaks out of the dog is a human combination of love, anger and devotion.

What leaks out of the human is a hybrid combination of intellect, desire, and monstrosity.

I remove my arm before the dog can yank it completely from my body, and when I attempt to patch up the leaking blood I suddenly feel the urge to write.

I dip my finger in the blood and start to compose letters on my skin.

But then there is nothing to say.

***
Another day I keep thinking about a body who writes through sand. In fact the body is me but I’d rather just refer to it as “the body.”

It writes through sand and when it emerges on the other side of the fence, the side of the fence whose bureaucracy had promised but failed to take care of it, the body asks certain questions to certain people who it knows will not have the answers.

For instance, it asks a young boy to identify the name of a tree with pink leaves that smells like expensive cologne. It is a tree whose name has no English translation just as there is no way of translating the experience of the bodies who lost their faces when they fell off the fence. They are whipped by bodies who are controlled by bureaucrats on both sides of the line who believe that the same bag of shit on one side of the line smells better than the same bag of shit on the other.

3
Duras:

“Finding yourself in a hole, at the bottom of a hole, in almost total solitude, and discovering that only writing can save you.”

Because I am surrounded by people who murmur with no voice.

Because I am surrounded by people who die with no voice.

Because everywhere houses and streets and cities and states and nations collapse with no voice.

And then one day I am listening to Raúl Zurita speak and he is answering a question about why nature, why the rocks, the sea, and the mountains have been so important to him; and he says that the beaches and the mountains and the sea were so much kinder to the bodies that were thrown out of airplanes than the military or the government had been. He does not explain this any further, and no one presses the point. But afterwards I can’t help but think, forever, about absorption About what it means to be absorbed. About how a community, a city, a country, a nation, absorbs, or refuses to absorb, its bodies, its ghosts, its citizens.

***
A writing of absorption. A writing of envelopment. Of dissolution, evaporation.

Because everywhere there are people with no voice who cannot be absorbed.

Because there are things like this, because there are unabsorbed bodies, writing continues to take place.

**
Forgive me, then, for invoking the idea of salvation.

(pp. 8-9)

și

**
One should not be afraid to spend their entire life writing the same book.

This is what writing is.

Every book is different but in the end it’s always the same : a word, an image, the broken memory of a broken body waiting for the present to become the past again, for the future to become the past again, for the present to not be the present, for the heavy blows to cease, for someone to lie to us and tell us that we will go somewhere other than where we are, stuck, here, on this drowning floor, on these dirty concrete blocks, amid the stench, amid the broken bodies, the authoritative bodies, the inhuman bodies, the animal bodies, the abolishing bodies, the burdensome bodies, the quantifying bodies, the hollow bodies, the probing bodies, the doctoring bodies, the soldiering bodies, the howling bodies who do not know what world they have been taken to.

**
The nicest thing anyone has ever said to me about my writing is that it is brave. I stared stupidly at this person after she said this, though I was immensely grateful. I stared stupidly and said nothing because really there is nothing to say about anything you have written.

It’s not easy to tell someone that the reason you write is because it’s always impossible to sleep.

6
“And the worst of all,” writes Rulfo, “is when you hear people talking and the voices seem to be coming through a crack, and yet so clear you can recognize who’s speaking.”

But just because you recognize who’s speaking doesn’t mean you understand what they are saying.

Which makes writing a form of prayer and code-breaking at the same time. A form of trying to understand the broken voices that will never leave you alone.

**
And then I am on the floor next to the bed, not sleeping, and writing and dreaming and there is the 90-year old woman who shoots herself inside her bedroom while the sheriff stands outside the door of her foreclosed home with an eviction notice.

And she murmurs to me while I try to sleep.

She joins with the murmurers of the rotten carcass economy to form a chorus who participate in the drama which may or may not be about how I will never be able to sleep.

And finally I close my eyes on a bed of broken bones.

We are in Chicago.

And the choral murmurers are in purgatory.

And they want to know what is to be done now that the bubble has popped.

And they ask me this while I don’t sleep.

And they tell me a little story.

They sing:

Once there was a native body who decided to build a foreign body for mass consumption.

But the body was indigestible.

The children tried to eat it.

But the flesh was rotten.

The economists went silent.

They did not wish to make public their quantifications.

Of the values of the deteriorating foreign bodies.

But there was sunshine, data bodies.

In fact, it was a marvelous day for the beach.

(pp. 11-12)

în Daniel Borzutzky — In the Murmurs of the Rotten Carcass Economy, Nightboat Book, Callicoon, NY, volum ce urmează să apară

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: