Abordarea hermeneutică în traduceri

Mathieu Guidère este full professor la Universitatea din Toulouse II – Le Mirail (din 2011), domeniul său de interes fiind științele cognitive așa cum pot fi aplicate islamismului, radicalismului și terorismului. Pe lângă aceste preocupări, în anii ’90 acesta a fost interesat de domeniul traductologiei și al traducerii din și în limba arabă; printre studiile sale privind această problemă se numără La communication multilingue: Traduction commerciale et institutionnelle, (De Boeck, 2008), Irak in translation: De l’art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire, (Jacob-Duvernet, 2008) și Traduction et Communication orientée (Editions Le Manuscrit, 2009).

Autor: Mathieu Guidère

Traducător: Lupoaica de stepă

Sursa

***

Abordarea hermeneutică (în traduceri)

Termenul de hermeneutică vine din grecescul hermeneuein, care la origine înseamnă „a înțelege”, „a explica”, dar care, în cele din urmă, devine un curent și o metodă de interpretare ale cărei baze sunt puse de autorii romantici germani. În domeniul traducerii, principalul promotor al acestei metode a fost Friedrich Schleiermacher (1767-1834).

În opinia lui, traducerea trebuie să se bazeze pe un proces de înțelegere de tip empatic, în care interpretul se proiectează în contextul respectiv și se pune în pielea autorului, încercând să simtă ceea ce a simțit însuși el și să reflecteze precum acesta. Departe de a obiectiva textul, menținând o distanță critică, traducătorul este invitat să-l abordeze într-o manieră subiectivă și să-și însușească un punct de vedere intern pentru a rămâne cât mai aproape de „sursă”. Pe scurt, metafora-cheie a curentului hermeneutic ar putea fi aceea de a se pune în pielea autorului.

Hermeneutica traducțională după Steiner

În cartea After Babel (1975), Steiner afirma că „a înțelege înseamnă a traduce”. Este și titlul primului capitol al cărții. Din aceasta perspectivă, el dorește să exploreze „un alt teren pentru gândire, acela al unei ontologii a înțelegerii, plecând de la gramatica și de la poetica traducerii” (Steiner 1975: 9). Subtitlul versiunii engleze („Aspecte ale limbii și traducerii”) nu prea ține cont de acest program filosofic, spre deosebire de cel al versiunii franceze, care este mai precis și mai explicit: „Poetica cuvântului și a traducerii”. Or, înțelegerea necesită interpretare, iar această interpretare este indispensabilă la toate nivelele, de la crearea textului până la alegerea finală a echivalențelor. Pentru a ilustra această necesitate imperioasă, Steiner citează un fragment din Shakespeare care, înainte de orice traducere, implică o cercetare. Pentru a putea traduce acest fragment, trebuie să stabilești care este originalul, întrucât acesta nu are o forma fixă și unică, date fiind variațiile dintre „manuscrisul” publicat de Shakespeare în 1623 și versiunile imprimate ulterior. În cazul acesta, traducătorul este constrâns să facă, în deplinul sens al termenilor, lucru de interpretare și creație. Trebuie să aleagă între mai multe versiuni, urmând să decidă, într-o oarecare măsură, varianta originală pe care o va traduce.

În plus, nu există nicio dovadă cum că Shakespeare ar fi adoptat pentru toate cuvintele sensul general acceptat, ceea ce înseamnă ca traducătorul trebuie să interpreteze idiolectul autorului într-un sens care nu contravine contextului istoric. Or, această misiune este periculoasă pentru că „orice lectură aprofundată a unui text din trecutul unei limbi sau al unei literaturi este un act de interpretare cu mai multe componente” (Steiner 1975: 197).

Pentru a măsura dificultatea interpretării în traducere, Steiner (1975: 45) reamintește câteva dovezi: în primul rând, „Nu există două lecturi, două traduceri identice”; apoi, „activitatea traducerii este constantă, mereu aproximativă”; în sfârșit, „orice model de comunicare este un model de traducere”.

Pentru Steiner (1975: 45), aceste trei câmpuri conceptuale, care sunt traducerea, limbajul și comunicarea, sunt intrinsec legate. În interiorul unei limbi sau de la o limbă la alta, comunicarea este o traducere. A studia traducerea înseamnă a studia limbajul”.

Când ne aplecăm asupra studiului unei traduceri, ne gândim imediat la lingvistică. Dar Steiner clarifică: „În ceea ce privește problemele esențiale, lingvistica încă nu a depășit stadiul ipotezelor neînchegate.” S-a zis cu lingvistica, e timpul pentru hermeneutică: „Să considerăm traducerea ca fiind hermeneutica avântului, a pătrunderii, a formării și a restituirii, să depășim tiparul neproductiv cu trei componente care domnește de-a lungul teoriei și istoriei”.

De aceea, parcursul hermeneutic propus de Steiner se derulează în patru timpi: în primul rând, „un elan de încredere” care antrenează orice înțelegere, urmează „agresiunea, incursiunea, extracția”, a treia faza este „încorporarea în sensul deplin al termenului”: în sfârșit, actul hermeneutic trebuie să stabilească o compensare, „o reciprocitate care să restabilească echilibrul” (Steiner 1975: 277-281). În prima fază hermeneutică, traducătorul „se supune” textului-sursă, se „încrede în el”, considerând că are într-adevăr ceva de oferit, în ciuda caracterului său complet străin de la început. Dacă nu se încrede de la bun început în text, nu-l va putea traduce sau va face traduceri literale și indigeste.

A doua fază este cea a agresiunii. După ce s-a familiarizat cu textul, traducătorul îl abordează, „face o incursiune” pentru a extrage sensul de care este interesat. Deja nu se mai află într-o poziție pasivă, ci într-una activă și progresivă. Steiner îi convoca pe Hegel și pe Heidegger pentru a confirma natura agresivă a oricărei însușiri de sens.

A treia fază este cea a încorporării, fiind încă și mai agresivă decât faza precedentă, întrucât traducătorul „se întoarce acasă” – în tribul său – cu prada cucerită (cu sensul pe care a dorit să-l extragă și să-l transpună în limba sa). Dacă se oprește la această etapă, vor rezulta traduceri asimilatorii care vor șterge orice urmă de originalitate străină.

Cea de-a patra fază este cea a „restituirii”: aici, traducătorul retrăiește starea de pace interioară, caută fidelitatea față de textul dat, făcându-se exeget. Dobândește măsura responsabilității sale și restabilește echilibrul de forțe între sursă și țintă. Pe scurt, „dă înapoi” ceea ce a luat, repară ceea ce a distrus, din interes etic.

Această hermeneutica cvadripartită, motivată de voința de a depăși vechile tipare, oferă avantajul inovației și al dinamismului. Însă nu-ți permite să ajungi la o traducere perfectă din cauza unui caracter fundamental polisemantic, evolutiv și imprecis al limbii. Steiner (1975 : 292) trebuie să se mulțumească cu o „traducere bună” care, în ciuda acestui lucru, nu ar fi mai ușor de realizat: „O traducere bună este aceea în care dialectica impenetrabilului și a progresului, a caracterului straniu ireductibil și a amenințării resimțite nu este soluționată, ci rămâne expresivă”.

Dimensiunea dialectică pe care Steiner a încercat s-o instituie în hermeneutica traducerii sale datorită acestei mișcări în patru timpi nu ar trebui să mascheze violența etapelor mai sus menționate. Cele două faze centrale ale procesului, „agresiunea” și „încorporarea”, nu lasă nicio îndoială cu privire la caracterul progresiv al traducerii, nici în ceea ce privește violența exacerbată care o însoțește. De altfel, nu este o coincidență că această carte a deschis calea studiilor ideologice despre traducere, inclusiv traducere ca reflectare a imperialismului și/sau a colonialismului.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: