Fotografiile

Textul a cărui traducere o puteți citi în continuare este preluat de pe site-ul Oniris, care s-a născut din dorința de a oferi scriitorilor (amatori) posibilitatea de a-și prezenta lucrările în fața unui public compus atât din autori, cât și din simpli iubitori de literatură; nu se rezumă doar la publicarea textelor, ci și la evaluarea și/sau corectarea acestora, urmărind a le aduce la un nivel cât mai înalt. În cazul traducerii de față, identitatea autorului nu poate fi determinată, întrucât acesta a publicat sub pseudonim (pseudonimul fiind username-ul listat pe site, așadar irelevant aici). Lectură plăcută.

Traducător: Lupoaica de stepă

Sursa

***

Fotografiile

Pielea-i era frumoasă, cred, suptă, netedă, ca la păpuși, sau pierdută, ca un deget, un deget tăiat, care se separă spasmodic de restul degetelor, un deget care se separă convulsiv de mână, apoi cade, trăind singur. Nu mai vorbesc de picioare. Picioarele-i erau strânse, lipite unul de altul, lăsate pradă coșmarului rece. Genunchii îndoiți pentru a face să dispară paralelismul podelei cu gleznele, pulpa și laba piciorului, erau mascați de șoldurile lacome, mari și care atârnau. Bustul trăda alura detestabilă a fixității, nu tremura, nu se mișca precum membrele care-i ieșeau în afară (mă refer la picioare, brațe, ochi și sex), ci rămânea acolo, cretin, refuzând orice gesticulație, insensibil, (punctul ăsta e discutabil, sunt conștient: cine nu a văzut golul marcat de absența lacrimilor pe obrazul unui copil?), cu fusta asta vișinie care urca până la buric și-l acoperea, reducând astfel orice intenție cu privire la sarcină, pentru ca monstruleții să poată dormi. Bustul continua să rămână nemișcat, iar eu îl percepeam ca pe o stare intermediară, ca pe-un fel de balanță care cântărea cele două părți ale corpului – partea de sus, partea de jos – care susținea dezordinea forței spațiale (pentru că acest corp, între rigiditate și maleabilitate, perturba cu adevărat spațiul, însă numai pe cel fizic, mă refer la acel spațiu unde se formează de exemplu zona în care sângele și sperma sunt amestecate, dar să renunțăm la spațiul lacrimilor, care nu e decât un ideal). Capul, capul, nu doream să i-l văd, i-l detestam, i l-aș fi scuipat, însă partea superioară a craniului era într-adevăr acolo, în atmosfera frântă, o priveam de sus, vedeam părul, părul bine aranjat, tăiat bob, cu bretonul curgându-i cascadă pe concavitatea frunții, și șuvițele de păr pe părțile laterale ale craniului, picând grele pe urechi. Sânii cădeau asemenea elasticelor pe care apăsai ca să se curbeze în exces. După mine, curbura spatelui arăta bine. Am închis ochii atunci când mama și-a ridicat privirea.

Ne găseam într-o frumoasă zonă de roci metamorfice, una dintre acele serpentine al cărei verde se șlefuiește cu fiecare lovitură de penis, iar pudra se răspândește uneori peste noi, ca un deget care se separă convulsiv de mână, pentru a cădea singur. Eram suspendați în aer pe această piatră imensă, zburând deasupra mărilor și a aurorei diareice. Constat că timpul arbitrar a uitat complet de sine în amestecurile sale incerte de fluide inversate, nereligioase, gratuite: mări, salivă, ploaie. Timpul obiectiv s-a pierdut complet chiar în această stare de dispensă (o stare lipsită de viață, în caz că nu este chiar moartea sau nașterea desprinsă din nimicul pe care îl constituie recensământul și spitalul), s-a întors definitiv pe meleagurile originare, asemănătoare celor ale arienilor. Nu mai distingem trecutul de minutul următor care nu-i decât amintirea unui prezent de neatins, sau conștiința unui alt sine materializat, din contră, toate acestea se îmbulzesc și așa se face că mama mi-o suge privindu-mă recunoscătoare, cu buza care strălucește de salivă, așa se face că sunt blocat în timpul mort al acestei clipe bântuite, negre, teribile, care nu se va termina decât atunci când voi decide eu, însă, odată posedat, obiectul dorit își pierde din atractivitate. Deși nu-mi doresc, aș vrea ca mama s-o ia de la capăt, cu corpul ei care fragmentează temperatura. Altfel nu voi fi fericit, tot așteptând ca timpul să se definească pentru ca eu să progresez sperând.

Încă mai plâng uneori pe stânca noastră frumoasă, dar în mine, pentru ca tata, care se masturbează pe canapea, să lase acolo, pe canapeaua roșie frumusețea țipătului său. Afară, ciobănescul nostru german latră, latră, grohăie, crestează carnea roșie, bruhaha infernal, și uneori mă ridic, vomit lasagna scârboasă, îmi las patul făcut pe jumătate, patul din camera care nu există pentru un alt necunoscut, plec în căutarea a ceea ce a fost intervievat de către fereastră, merg să tutuiesc melancolia cerului, acest crater, și îmi spun că detest această casă, la fel cum o urăște și mama. Sunt pe stâncă, copacul s-a întins și s-a reîntins pe pământ în lumina serii, ramurile se agită precum brațele dezarticulate și cuprinse de nebunie, câinele se întoarce pe spate și se scaldă în praful albastru de altădată, altădată-ul ne înconjoară baraca, aducând cu imaginea copilului care se sufocă, sau cu imaginea vânătorului care-și înăbușă anxietatea pentru a merge să ucidă în frunzișul violet teama acerbă a unui animal uman, care nu-i decât el, stricăciunea, bestia sau supraomul căzut de pe frânghie. Ne rostogolim toți în pământul moale pentru ca drumurile șerpuitoare să ne apuce strâns, pentru ca deflagrația să ne dezlipească aripile și să devenim omizi, morți, încarnându-ne în condiția ce ne-a fost până atunci refuzată, condiția noastră fetală, o dată viitoare, o refacere a timpului.

Dar mama continuă să-mi strângă sexul, iar tata continuă să se masturbeze, televizorul zumzăie, ciobănescul german urlă, iar eu tac, monoton, și privesc bustul nemișcat. Văd casa, castelul suspendat al lui Magritte și supraviețuiesc, genunchii îmi sunt murdari, negri, roșii, iar corpul mi-e, de-altfel, ca scos din pământ… nisipul ar fi rece, înghețat de fapt, și aș presupune că dunele din jurul meu sunt sânii unui lung corp mlăștinos care-și înalță spre cer melancolia tulburătoare, aproape agresivă. Ar fi chiar visul meu de a mă întoarce în pântecul absolut, care nu este stadiul intrauterin, cavou greu de funingine, de ranchiună, de istovire – care ne degurgitează în morminte galbene și palide –, ci noaptea, consacrare a angoasei, care învăluită în secrete face să trosnească membrele grele, noaptea care ne amintește de stoicismul apneei – această indiferență pe care o vezi în ochii mei, mamă, mă voi despuia de ea și voi deveni alb, dar nu alb precum albușul de ou, nu alb ca sperma, ci alb ca albinoșii, un alb divin și luminos. Imaginează-ți un tânăr superb care-și dă jos mușchii, tot așa cum o reptilă năpârlește, sau o ființă diformă, urâtă, mândrindu-se, apoi dezbrăcându-se energic, teatral, de mari țesături asemănătoare unor sori fără de pete, care odinioară duhneau.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: