José Gomes Ferreira – poeme

Cunoscut și ca membru al rezistenței anti-salazariste și (mai târziu) al PCP (Partidul Comunist Portughez), José Gomes Ferreira (1900-1985) a fost considerat uneori unul dintre precursorii/primii reprezentanți ai „neorealismului” de stânga, dar Mário Dionísio, teoreticianul curentului menționat, îl plasează într-o poziție mai nuanțată, în afara etichetelor. Opera sa nu poate fi redusă la diversele influențe (realismul lui Raul Brandão, modernismul lui Fernando Pessoa sau José Régio, Teixeira de Pascoaes și al său curent tradiționalist, saudosismo), deși formula poetică nu se schimbă radical de la o etapă de creație la alta.

Așa cum scrie în prefața antologiei „Poet militant. Călătoria secolului XX în mine”, Dionísio vede în Gomes Ferreira un „bufon” plin de spirit ludic, dar și lucid până la autoironie și scepticism, în aceeași măsură în care „revolta” sa poetică poate fi stimulată de orice eveniment ori idee (de la „moartea unui fluture” până la executarea lui Lorca, de la hitlerism până la… „frica de a străbate un coridor în beznă”).

Cu o predilecție vizibilă pentru satiră și pamflet (pseudo-basmul, „pamfletul magic sub formă de roman” As Aventuras de João Sem Medo a fost tradus la noi în 1971, sub titlul „Miraculoasa aventură”), Gomes Ferreira pare poate excesiv de retoric în desfășurarea sa de scenarii fanteziste și descrieri caricaturale (care par să-i fi influențat pe (post)suprarealiști ca Alexandre O’Neill), dar tocmai acestea îl fac să reziste și astăzi, după ce a trecut epoca poeziei „angajate” cu orice preț.

Nota traducătorului: Acestea sunt doar câteva poeme din prima sa perioadă. Am încercat să păstrez pe cât posibil particularitățile de sintaxă și vocabularul restrâns, dar au fost momente în care am fost nevoit să adaug emfază, ca în cel de-al cincilea poem din ciclul Moartea lui Don Quijote.

Poet: José Gomes Ferreira
Traducător: Yigru Zeltil
Sursa: Poeta militante, vol. I, Publicações Dom Quixote, Lisboa, 1990

***

A trăi veșnic este la fel de obositor

Soarele este mereu același, iar cerul albastru
când e albastru, strălucitor de albastru,
când e gri, negru, aproape verde…
Dar niciodată o culoare neașteptată.

Lumea nu se schimbă.
Arborii fac flori,
frunze, fructe și păsări
precum mașinării verzi.

Peisajele nu se transformă.
Nu ninge cu zăpadă roșie,
nu există flori zburătoare,
luna n-are ochi
și nimeni nu se va duce să picteze ochi pe lună.

Totul-i egal, mecanic și exact.

Pe deasupra, oamenii sunt oameni.
Suspină, beau, râd și mănâncă
fără imaginație.

Și sunt cartiere mizerabile, mereu aceleași,
discursuri de Mussolini,
războaie, orgolii în primejdie,
mașini de curse…

Și mă obligă să trăiesc până la Moarte!

Așadar, nu era mai omenesc
să mor câte puțin
din când în când
și apoi să mă întorc,
privind lucrurile mai proaspăt?

Ah! De-aș fi avut posibilitatea să mă sinucid pentru șase luni,
să mor pe un divan
cu țeasta pe o pernă,
senin și optimist știind
că veghezi, Nordica mea iubire.

De-ar fi venit să întrebe de mine,
ai fi spus cu surâsul tău
în care arde un suflet în melopee:
„Azi-dimineață s-a omorât.
Acum n-o să-l resuscitez
pentru un fleac.”

Și ai fi venit după aceea, suav,
să veghezi pentru mine, fin și cu grijă,
tiptil, să nu fi trezit
Moartea din gâtlejul meu — încă fată…

(1931)

Cabaret (XII)

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Și vin palizi acolo, dincoace de haosul pietrelor și al norilor,
dansează în ringul de dans bucuria persistenței
— timp în care orchestra râde mai tare în ritm de fox-trot…

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Și își arată cu voluptate orbitele goale
unde muzica a amânat pentru ziua de mâine
înecarea suferinței în mlaștini de cenușă.

Toți vor să uite! Toți vor să uite!
Da. Toți! Toți!
Până și tu, care ți-ai lăsat sinuciderea în cuier.
Și tu, care ai lăsat la ușă dorința femeii tale muribunde.
Și tu, care dansezi pe țipetele fetei violate în mansardă.

Și tu! Și tu! Și tu!

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Doar eu nu.
Doar eu am venit ca să-mi amintesc
de o crimă oarecare… nu știu care
și pe care am comis-o nu știu unde, nici când,
sau poate n-am comis-o…

(…dar de ce muzica aceasta îmi zgârie inima
cu o remușcare de lacrimi de nisip
în căutarea ochilor?)

(1933)

Moartea lui Don Quijote (V)

(Știrea morții lui Fernando Pessoa. De atâtea ori am auzit muzică în preajma sa, pe promenada din fața teatrului Politeama…)

Ah! de s-ar întâmpla ceva în sfârșit!

De numai ar fi ieșit brusc din pământ un braț
ce ar fi aruncat un trandafir
în spațiu.

Dar nu.

Acolo-i soarele ca de obicei,

cu exactitatea
unei mingi de foc
desenate de compas…

…soare care la noapte continuă
să meargă de jur împrejurul
pântecelui lunii
— un soare mucegăit…

Și de când m-am născut,
fie pace ori război,
n-am văzut niciodată altceva.

Ah! cum vrei ca eu să cred în tine
— braț ce ieși-vei din pământ
și arunca-vei o roză?

(1935)

Pamflet contra peisajului (I)

(Contra acestei lumi noroioase nu am decât arme din cuvinte. Și acelea, pe deasupra, bine ascunse, din cauza poliției.)

Oameni ai viitorului:

Am auzit, am auzit acest poet ignorat
care închis într-un sertar
aici din depărtare
din sudoarea secolului cinci
înconjurat de flăcări și tunete
va arunca spre astre
versuri dure și somnambule ca mine.
Versuri ascuțite ca dinți de munte în mâinile injuriei.
Versuri agreste ca biciul de greață.
Versuri necioplite ca topoare pentru decapitat.
Versuri cu tăiș împotriva Peisajului lumii
— această prostituată ce pare să meargă la ordinele bogaților
pentru a-i adormi pe poeți.

Da, tu, femeie de adormit
somnul verde
în paturi verticale
– ce-l voi expulza, cu strigăte, de pe planetă.

Afară, afară cu arborii!
— nimfe inutile
pentru excitarea faunilor morți
înmormântați în vânt.

Afară, afară cu cerul!
cu nori unde deja nu mai sunt zei cu gură de felinar,
doar culori pentru tablouri de expoziție.

Afară, afară cu apusurile de soare!
cu sânge decorativ,
de înșelătoare câmpuri suspendate de bătălie.

Afară cu trandafirii roșii!
fanioane de revoltă pentru înmormântările primăvăratice
ale revoluționarilor morți în pat.

Afară, afară cu izvoarele!
cu apă înveninată de singurătate
pentru a amorți angoasa oamenilor.

Afară cu iedera de pe ziduri!
ce acoperă cu lumină verde umbra împușcaților noștri
mereu în picioare.

Afară, afară cu râurile!
ce ne șterg lacrimile săracilor
cu ochi de pumnale uscate.

Afară, afară cu macii!
atât de mulțumiți să pară urma de sânge eroic
a unei fantasme rănite…

Afară, afară cu tot ceea ce moleșește cu afrodite
perseverența ghearelor noastre
îndoite în viitor.

Afară! AFARĂ! AFARĂ!

Lăsați-ne planeta descărnată și aspră
ca să vedem bine scheletele tuturor, chiar și cele ale norilor.
O planetă fără văi de ecouri umede
ori femei de flori pe câmpiile întinse…

O planetă urâțită de lacrimi și cranii de deșeuri
cu lilieci ce dansează în penumbră enigma vizuinilor.

Și fabrici de galopuri de cai cu picioare de fum.
Și mașini cu sexuri stridente pentru amor de metal.
Și pumnii închiși ai morților care au pătruns disperarea câmpiilor.
Și barăci și fundături și vicii și sclavi
care să asude într-un simulacru de viață
între mucegai, foame, mâini de rugăciune și cadavre,
resturi de cadavre, prăpăstii de cadavre, cadavre care umblă
și pietre.

Lăsați-ne planeta dezbrăcată de arbori de stele
nouă poeților care strangulăm toate păsările
ca să auzim mai bine liniștea oamenilor
— teribili în așteptare
la umbra solului
murdar de propria noastră moarte.

(1936-1937)

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: