Traducerea literară trece prin mot-à-mot

Autor: Marcel Barang
Traducător: Lupoaica de stepă
Sursa

***

Cum putem vorbi despre traducerea mot-à-mot a unei limbi fără semne de punctuație, unde verbele nu au conjugare, cuvintele sunt sudate, adjectivele în număr mare, pronumele personale aproape absente? Ceea ce vedem pe pagină sunt șiruri de viermișori în poziție de drepți. Slavă Domnului că se citesc de la stânga la dreapta!

Falsă obiecție. Este suficient să ai câteva cunoștințe de thailandeză (cel mai adesea) pentru a restitui simplei lecturi punctuația. În timp, cu mai puțin de un secol în urmă, se scriau cărți întregi într-un singur calup, fără spațiu, fără paragrafe. Practica standard de azi constă în a pune spații între propoziții și părțile de propoziție – așa recunoaștem (printre altele) un bun editor. Moda actuală este aceea de a presăra textul cu semne de exclamare, semne de întrebare, linii de pauză sau puncte de suspensie, majoritatea inutile: propozițiile au toate cuvintele necesare care să ne indice o exclamație, o întrebare sau suspansul. Este o poluare culturală a limbii engleze. Mă cert adesea cu Chart Korbjitti pe această temă. Trebuie precizat că exemplul vine de undeva de sus: Majestatea Sa a tradus odată două cărți preluând absolut toate semnele de punctuație din Occident, inclusiv virgulele. Rezultatul a fost într-atât de uluitor, că nimeni nu a îndrăznit să-i calce pe urme. Singurul semn de punctuație necesar sunt ghilimelele, folosite cu scopul de a distinge subiectul și timpul vorbirii. Ba mai mult, aranjarea paragrafelor, după cum se știe, poate constitui un truc.

Cât despre conjugare, nici nu mai e nevoie: în frază sunt cuvinte care indică trecutul, prezentul, viitorul și timpurile intermediare.

Acestea fiind spuse, absența substantivelor și a pronumelor personale poate constitui o problemă pentru traducător, mai ales în dialoguri. Și nu mă refer la cazul extrem al romanului Tang Suea (Amprenta Tigrului) de Sila Komchai, în care editorul a suprimat atât de multe pronume, încât uneori era dificil să-ți dai seama cine sau ce făcea ceva cu cineva. În 1994, eu împreună cu asistentul meu Khun Pongdét n-am încetat să discutăm în contradictoriu cu privire la sensul unei anumite propoziții, așa că a trebuit să-l întrebăm pe autor ce a vrut să spună.

O altă dificultate pentru traducător o constituie mulțimea de adjective. Este necesar sau nu să le traducem pe toate? Sau global într-unul, două sau trei adjective? Există două situații: duplicarea și adjectivele trenuri. Dublonii se traduc printr-un singur cuvânt. Thailandeza este o limbă tonală, iar marea majoritate a cuvintelor sunt monosilabice. Pentru evitarea oricăror confuzii, se dublează cuvintele. Un alt motiv este eufonia. Există două feluri de a scrie în thailandeză: tradiția regală emfatică care conferă frazei strălucire și muzicalitate, este stilul frumos, cunoscut sub termenul de païroh proh pring – trei termeni referindu-se toți la „frumos, care sună bine” – dar mai există varianta modernă, occidentală, funcțională, în care nu se scrie decât proh. Autorii contemporani oscilează între aceste două feluri de exprimare. Trebuie ținut cont de acest lucru.

Mai există, de asemenea, și suite de câte trei, patru sau cinci adjective. Știm din cursurile de traducere că un cuvânt sau două sunt suficiente, dar, de regulă, nu-i o regulă: de fapt, totul depinde de context. Uneori este bine să traduci tot.

Pe de altă parte, thailandeza este o limbă bogată lexical, numărând între 40 000 și 80 000 de cuvinte de bază, iar sensurile și permutațiile sunt infinite; pe de altă parte, limbajul popular, argotic, se îmbogățește în permanență cu cuvinte noi. Prin urmare, este important să te concentrezi pe sensul literal pentru a obține nuanța necesară. Experienței mele îi lipsește vocabularul din engleză, precum și cel din franceză, însă nu și invers.

Sigur, nu trebuie să luăm expresia literal, altfel o să scriem într-o limbă incorectă și lipsită de sens: Paï rông-rian – „a merge școală” – este o frază corectă și completă în thailandeză; în franceză, contextul va spune că cineva merge, va merge, sau mergea la școală.

Ceea ce înțeleg prin mot-à-mot este că trebuie să acord atenție nu doar sensului frazei (în fond, este tot ceea ce-i putem cere unui traducător non-literar), dar și modului în care cuvintele și frazele sunt construite și imbricate una în cealaltă, cu scopul de a personaliza stilul.

Permiteți-mi să menționez câteva certitudini: la școala dăunătoare a anglo-saxonilor, practica dominantă a traducătorilor thailandezi este de a traduce în propriul lor stil, și nu în cel al autorului. Asta până în punctul în care, cât de curând, romanele străine publicate în thailandeză aveau mai des numele traducătorului pe copertă decât pe cel al autorului.

Când am început să adun cele câteva traduceri noi din thailandeză în engleză, vechi de cincisprezece ani, înainte ca eu să-mi încep activitatea, am fost șocat să constat că aproape toate au fost rescrise, mai ales primul paragraf, atât de important, după cum se știe, cel care dă tonul, presupun că pentru a-l face mai „nervos” sau, scuza traducătorilor amatori, în numele „geniului limbii”. Geniul limbii încă se servește drept pretext. Vom mai vorbi despre asta.

Când un paragraf în thailandeză este alcătuit din patru fraze – 1, 2, 3 și 4, aceasta este ordinea în care trebuie traduse, cu excepția cazurilor în care scriitorul este în mod evident incompetent, dar nu se traduc scriitorii incompetenți. De fapt, traducerile frază cu frază și cuvânt cu cuvânt se dovedesc a fi surprinzător de reușite, meritul revenind autorului care asigură modelul, pe care traducătorul, desigur, nu trebuie decât să-l urmeze.

Gramatica thailandeză este la fel de flexibilă precum cea franceză sau engleză, chiar dacă, bineînțeles, limbile impun anumite construcții ce diferă de ale noastre. În ceea ce privește ordinea cuvintelor într-o frază, există un truc foarte simplu și eficient pe care îl folosesc ori de câte ori am ocazia: acela de a mă întreba în ce diferă frazarea de o formulă obișnuită și să încerc să transcriu această diferență așa cum o percep eu.

Practica comună tuturor traducătorilor literari, dacă ar fi să judec prin prisma interviurilor citite pe Internet, este următoarea: „Citesc mai întâi cartea o dată, de două ori, ca să mă obișnuiesc cu stilul, savoarea și muzicalitatea ei, pe care încerc apoi să le reproduc”. Eu nu fac așa. Desigur că, la un moment dat, am citit romanul sau nuvela respectivă, unele cu zece ani în urmă, dar nu am nevoie să le recitesc: mă apuc imediat de treabă, de la primul până la ultimul rând, și imaginați-vă că „stilul, savoarea și muzicalitatea” vor apărea de la sine datorită mot-à-mot-ului.

Primul pas va consta, așadar, în a traduce mot-à-mot, adică în a pune materia neprelucrată pe calculator, cuvânt după cuvânt, fără să mă folosesc prea mult de dicționar. Când nu cunosc sensul unui cuvânt sau nu sunt sigur de el, pun semnul „egal” în locul acestuia. Bineînțeles, rezultatul este teribil, pur și simplu de nearătat.

A doua etapă constă în a relua totul și a-i da o formă. Abia acum se produce transmutarea literară, abia acum este loc să găsesc cuvântul care trebuie și ritmul care să redea „stilul, savoarea și muzicalitatea” pe care urechea mea internă le aude. Iar cea mai mare provocare este să redau limbajul simplu, dar puternic al prietenului meu Chart Korbjitti, la fel de bine precum gramatica întortocheată și verbul vibrant al amicului meu Saneh Sangsuk.

Pentru mine e o greșeală ce suportă pedeapsa capitală, mai gravă decât aceea de a scurta frazele pentru a le face mai ușor de citit. Dacă un autor și-a dat silința să construiască un paragraf într-o singură frază de zece sau douăzeci de rânduri a cărei structură este foarte clară, nu a făcut-o pentru a fi măcelărită în patru sau cinci fraze scurte sub pretextul „de a o face mai ușor de citit”, ca și când nu am avea dreptul să defilăm cu Proust și Henry James.

Există și o a treia etapă în care, numai după ce textul a fost verificat rând cu rând de către altcineva, iar corecturile reportate (asta însemnând să recitești tot pentru a elimina expresiile uzate și cuvintele care distonează), atunci și numai atunci intervine poate faimosul geniu al limbii.

Pentru a reveni la dificultățile traducerii din thailandeză, cel care apare cel mai des este dialogul: aici este limita abordării textuale. În dialog se întâlnesc cele mai multe expresii idiomatice și adesea jocuri de cuvinte și sensuri multiple, care impun o rescriere parțială sau totală a schimburilor de replici. În plus, absența pronumelor nu simplifică lucrurile. Asta înseamnă că trebuie să fii tare la thailandeză, ori eu, cum mă blochez adesea, am ajuns la concluzia că mai am de progresat.

Chiar acum traduc See Phaendin în engleză, Four Reigns, a lui Kukrit Pramoj, care mi-a interzis s-o fac cât timp a trăit el. În cazul de față, sunt de două ori pus în dificultate, lucru de care rar mă lovesc în altă parte: mă refer la utilizarea frecventă a „ratchasap”-ului, limbajul regal, emfatic și greu de digerat, practicat de o minoritate redusă, și pe care restul populației îl înțelege mai mult sau mai puțin. Acțiunea romanului se petrece în mare parte în cercurile militare de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX și, ca să evit să impun cititorului titluri kilometrice pompoase, fără a masca totodată culoarea locală, trebuie să fac adevărate supoziții și transmutații. Si ceea ce mă supără cel mai tare este, spre deosebire de practica actuală, nu absența, ci excesul de pronume și substantive, moda în acele vremuri și acele locuri fiind de a găsi fiecăruia câte un diminutiv și câte un titlu, a căror repetare continuă este în același timp și nefirească, dar și plictisitoare atât în franceză, cât și în engleză.

Să dăm un exemplu: pe eroină o cheamă Ploï, iar pe soțul ei Prém. Toată viața se vor striga unul pe altul „Mae Ploï” (Mamă Ploï) și „Koun Prém” (Domnule Prém). Pentru „Koun Prém” nu am găsit nimic; pe „Mae Ploï” l-am tradus prin „dragă Phloi”. Tatăl lui Phloi este un nobil, un conte și, bineînțeles, ea îl numește „Jao Khun Phor” adică “Nobile domn tată”, pe care eu îl redau prin „Honoured Father”. Iar pe restul, asemănător.

De fapt, această proliferare a pronumelor, diminutivelor, poreclelor, nu se limitează la cercurile regale sau aristocratice – chiar deloc; ci numai utilizarea lor este diferită.

Thailandeza este o limbă feudală, stratificată vertical, în care relațiile sociale sunt raportate propriei expresii: pe de-o parte relațiile de putere (rege-cerșetor, patron-angajat, bogat-sărac), pe de altă parte relațiile familiale (care de asemenea sunt, cel puțin în parte, relații de putere în cadrul unității familiale sau de clan). În cazul în care, în franceză, nu avem decât „eu”, „tu” și „voi”, thailandezii au zeci, sute de moduri în care se adresează celorlalți, în funcție de gradele de rudenie și statutul lor social, și când vor se joacă cu aceste cuvinte pentru a-și exprima sentimentele.

Prin forța lucrurilor, acești termeni dispar în traducere, cu excepția cazurilor în care efectiv ei trădează o intenție, alta decât raportul social sau familial.

În concluzie, aș vrea să menționez ceea ce este evident pentru mine: pentru a fi un bun traducător din thailandeză, ca din orice altă limbă, de altfel, trebuie să fii mai înainte de toate un bun redactor în propria ta limbă (nu îndrăznesc să spun limba maternă, având în vedere că eu o comit și în limba engleză), însă cu condiția de a-ți servi talentul autorului. Traducătorul nu este un creator, ci un recreator, pe scurt un artizan, iar orgoliul lui stă în modestia de a fi artizan.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: