Poeme de António Ramos Rosa

Traducător: Yigru Zeltil

António Ramos Rosa (1924-2013) a fost un poet postbelic prolific, reprezentant al grupării și revistei Árvore (pe care a fondat-o în 1951), reprezentativ pentru generația de tranziție de la modernismul interbelic și neorealism la mișcările anilor ’60 (Poesia Experimental Portuguesa și grupul mai moderat Poesia 61), pe care le-a și influențat/girat sau la care a avut contribuții tangențiale. Prin textele proprii și prin traducerile sale, Ramos Rosa a sincronizat poezia portugheză (față de a cărei tradiție lirică a rămas fidel într-un fel) cu tendințele franceze ale momentului – poeticile autoreferențiale, textualiste, la poésie blanche –, cel puțin până în anii ’70-’80, când are un moment de recul față de momentul „întoarcerii la real” și față de reorientarea către poezia de limbă engleză. Rămâne și astăzi un nume respectat în poezie, deși aparent mai puțin prizat decât Herberto Hélder la ora actuală.

În ciuda începuturilor sale de membru al rezistenței antisalazariste și a prezenței sale în volumul colectiv 10 poemas para Che Guevara (1972), opera sa poetică pare să se fi menținut de-a lungul nenumăratelor sale volume (la care cititorii nu prea au acces decât prin antologii) într-un perimetru orfic, logocentric. Antologia Poética (2001, org. Ana Paula Coutinho Mendes, Publicações Dom Quixote, Lisboa) reține câte 1-8 poeme (adeseori arte poetice) din 54 de volume, astfel încât perspectiva mea nu a putut fi decât una parțială.

***

(din Strigătul clar, 1958)

***

Undeva un om
moare discret.

S-a înălțat o floare.
S-a ridicat un oraș.

În timp ce soarele zăbovește
sau trece un nor
apare o nouă imagine.

Undeva un om
își desface pumnul și râde.

Poemul unui funcționar obosit

Noaptea mi-a schimbat visele și mâinile
mi-a împrăștiat amicii
inima îmi este umilită și strada strâmtă

strâmtă la fiecare pas
casele ne înghit
ne ascund
sunt într-o cameră doar într-o cameră singur
cu visele schimbate
cu toată viața întoarsă pe dos arzând într-o cameră

Sunt un funcționar stins
un funcționar trist
sufletul meu nu însoțește mâna mea
Debit și Credit Debit și Credit
sufletul meu nu dansează cu numerele
încerc să-l ascund rușinat
șeful m-a prins cu un ochi liric în temnița grădinii din față
și m-a lăsat cu datorii în contul meu de angajat
Sunt un funcționar obosit al unei zile exemplare
De ce nu mă simt orgolios de a fi împlinit datoria mea?
De ce mă simt iremediabil pierdut în oboseala mea?

Dezleg vechi cuvinte generoase
floare fată prieten băiat
frate sărut îndrăgostită
mamă stea muzică

Sunt cuvintele încrucișate ale visului meu
cuvinte îngropate în închisoarea vieții mele
asta toate nopțile lumii o singură noapte întinsă
într-o singură cameră

 

(din Călătorie printr-o nebuloasă, 1960)

***

Nu pot amâna amorul pentru un alt secol
nu pot
chiar dacă țipătul-i înăbușitor în gât
chiar dacă ura izbucnește și trosnește și arde
sub munți cenușii
și munți cenușii

Nu pot amâna această îmbrățișare
o armă cu două tăișuri
iubire și ură

Nu pot amâna
chiar dacă noaptea apasă coastele cu secolele
și aurora nehotărâtă zăbovește
nu pot amâna pentru un alt secol viața mea
nici amorul meu
nici țipătul meu de eliberare

Nu pot amâna inima

Silabe

Silabe.
Alcoolul din Decembrie este rece și răgușit.
Țigara lasă un gust amar. Este o țigară clinică.
Silabe.
Din silabe se fac versuri.

Suprafața mesei este netedă.
O lingură este o formă complexă
familiară și delicioasă.
Un pahar este clar
ca un servitor fără servilism.
O femeie se condensează
în ochiul poetului.
Un corp. Două silabe.
Banii la fix. Gulerul gabardinei
nu mai astupă ceafa
și urechile.
Silabe.

 

(din Voce inițială, 1960)

Femeia casa

Casa este vie
(Femeia doarme)
Doarme în spumă
în culorile pure
Doarme în spuma tăcerii

Suprafețe albe
și culori netede

Doarme în sticla
liniștită

Doarme vie

*

Casa e albă
E mai albă în tăcere
E mai albă între copaci

Însuși orașul este alb

*

Capra
a mirosit casa
a mirosit albul

Nodul pur
al tăcerii

Vin tăcut
la femeia vie
ce doarme

Casa este ea
în spirală
învârtindu-se
albă

*

Aerul este fin
aproape fără praf
un copac face
o umbră mică

O briză spală
casa răcoroasă

Veranda nudă
este uscată și albă
însetată de mare

*

Veranda este nudă
Femeia este nudă

*

Din casa albă
se vede marea
spatele blond-roșcat
al plajei
nude

femeie de nisip
culcată și grasă
în prospețimea albastră

*

O velă albă
de migăloasă răcoare

oferă ochiului briza
oferă tăcerii marea

*

Femeia doarme
vie
în spuma
tăcerii

 

(din Pe fața pământului, 1961)

Un drum de cuvinte

Fără a rosti focul – merg în direcția lui. Fără a enunța pietrele, știu că le calc – într-un fel durabil, sunt pietre și nu ierburi. Vântul este răcoros: știu că este vânt, dar mă știe răcoarea ca și vântul. Tot ce știu deja se află acolo, dar nu sunt nici pașii mei, nici brațele mele. De aceea merg, merg, pentru că există un interval între mine și tot, și în acest interval merg* și îmi descopăr drumul.

Dar între mine și pașii mei există de asemenea un interval: atunci inventez pașii mei și propriul meu drum. Și prin cuvintele de vânt și de piatră, eu inventez vântul și pietrele, merg pe un drum de cuvinte.

Merg pe un drum de cuvinte
(căci mi-au dat soarele)
și pe acest drum mă leg de soare
și prin soare mă leg de mine

Și pentru că noaptea nu are limite
lărgesc ziua și îmi fac zi
și îmi fac soare pentru că soarele există

Dar există noaptea
și cuvântul o cunoaște.

*Cuvântul caminho înseamnă „drum”, dar este și conjugarea la persoana I a verbului caminhar, a merge. Am ales aici să nu folosesc „a drămui” și să forțez imitarea jocului de cuvinte. (n. tr.)

 

(din Ocuparea spațiului, 1963)

Piatra

Piatra este frumoasă, opacă,
o cântăresc cu satisfacție ca pe-o pâine.
Este întunecată, mată, pământie, înroșită,
prăfuită de cenușă.
O privesc: este evidentă, impenetrabilă,
prețioasă.

 

(din Construirea corpului, 1969)

Hârtia, masa, soarele, pana…

Hârtia, masa, soarele, pana…
Alăturea, fereastra. Și nu am nimic
și nu sunt nimic din ceea ce scriu. Și nimic nu aștept
de când aștept.

În timp ce scriu nu sunt nici măcar nu doresc
nu ascult nici cuvintele nici tăcerea.
Aliniez cuvinte dar nu merg încă.
Sunt la o biată masă fără mișcare.

Hârtia, masa, soarele, pana…
Nimic nu începe, nu respir nici la umbră.
Totul este distinct și clar.

Totul este cert sau obscur. Nu exist
în acest interval. În van merg.

Nu vreau să aștept,
nu vreau să navighez într-o mare facilă de cuvinte.
Vreau să merg singur cu acest corp care sunt,
vreau, fără a dori, să fiu propriul meu sânge,
mușchi, limbă, brațe, picioare, sex,
aceeași certitudine ocultă și singura, clară de atâtea ori,
aceeași forță care se ivește în pulsuri, încordată,
aceeași noapte deschisă pe care o întind toată ziua,
același dans zvelt, elastic al unui corp viu!

Dar acum sunt în intervalul în care
toată umbra este rece și întregul sânge este sărac.
Scriu pentru a nu trăi fără spațiu,
corpul să nu locuiască în umbra rece.

Sunt sărăcia nelimitată de o pagină.
Sunt un câmp abandonat. Marginea
fără respirație.

Dar corpul niciodată nu se oprește, corpul știe
știința certă a navigării în spațiu,
corpul se deschide ziua, circulă în propria zi,
corpul poate învinge umbra rece a zilei.

Toate cuvintele se luminează
la flacăra certă a corpului ce se dezgolește,
toate cuvintele rămân nude
în umbra ta arzătoare.

 

(din Piatra nudă, 1972)

Un punct

Un punct – poate un centru
în permanentă liniște
pentru întreaga noapte. Un punct
extrem, intern. Un minuscul punct
invulnerabil
de stabilitate totală
– născut cum? – fruct al spațiului curat,
al unei deschise aderențe nude la aer,
al constanței libere, dezocupată,
al odihnei de a fi simplu până în profunzime,
al completei capitulări?

Un punct nud nelocuit alb
al serenității de neatins,
fix ca un nerv și imponderabil,
de capăt inițial,
punct de respirație,
poiană a existenței,
deschizătură centrală vie,
plajă a ființei și a nimicului

– dar totuși un punct, un punct pur
contra întregii nopți,
contra frigului,
contra distrugerii.

Punct al uniunii
al păcii coextinse nopții,
opac și diafan nod

al dezlegării perfecte.

Nod al apei
al celei mai nude ape.
Cuib intern al spațiului.
Mică lună esențială
într-un orizont de pace sigură.

Punct, în tine mă odihnesc,
certitudine a lumii și a mea
în tine, în interiorul nopții,
ating echilibrul actual și pur.
Punct, înainte de început,
de la tine la tine, în mine,
pulsație lină și ușoară,
suav motor al pământului,
pacifică respirație a oazei.

Punct
al universului fixat
unde am atins consistența docilă
de a rămâne dedicat,
plenitudine adăpostită
în navigarea nocturnă.

Un punct gol,
complet gol.

din Denivelări (1980)

***

ss (2016-01-03 at 03.08.30)

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: