3 poeme, 2 autori

Sam Hamill este autorul a paisprezece volume de poezie, printre care se numără Almost Paradise: Selected Poems & Translations (Shambhala, 2005), Dumb Luck (2002), Gratitude (1998) și Destination Zero: Poems 1970-1995 (1995). A publicat, de asemenea, eseuri (A Poet’s work, 1998) și traduceri din greaca antică, latină, estoniană, japoneză și chineză (Tao Te Ching, 2005).
Are o întreagă activitate didactică, a predat în închisori timp de paisprezece ani, prin intermediul programelor de tip artist-in-residency și multe alte tipuri de burse (a primit burse de la National Endowment for the Arts, Guggenheim Foundation etc.) și a primit numeroase premii pentru activitatea sa (the Stanley Lindberg Lifetime Achievement for Editing și altele).
Este co-fondator al Copper Canyon Press, alături de Tree Swenson, unde a lucrat ca editor în perioada 1972-2004. În ianuarie 2003 a fondat Poets Against War, editând o antologie omonimă (Nation Books, 2003). A fost tradus în peste 12 limbi.

Traducător: Florin Buzdugan
Surse:1, 2, 3

***

Poemul newyorkez
Sam Hamill

Stau în întuneric, nefrământându-mă
total, neașteptând răsăritul
care tocmai începe, la șase-douăzeci-și-unu,
în lumina gri de octombrie din spatele copacilor.
Stau, respirând, mintea rotindu-și roata.

Hayden scrie, „Ce folos are poezia
în vremuri ca acestea?” Și presupun că
înțeleg când spune, „Un poet
pur și simplu nu poate găsi
vreun sens în asemenea măcel”.

Cu toate acestea, în ghearele groazei,
mă întorc la poezie, nu proză,
să mă ajute să mă resemnez –
pe cât se poate – cu minciunile, crimele
și ipocriziile ce-ți taie respirația

ale celor care ar conduce o națiune
sau o biserică. „Ce folos are poezia?”
M-am așezat septembrie doisprezece,
două-mii-unu Anno Domini
și l-am citit pe Rumi și am sărutat pământul.

Și acum că milioane de oameni mor de foame
în numele războiului sfânt? Fiecare război
este sfânt. Este aceeași poveste patetică
din care extragem
„proporția biblică”.

Aud cum răsună pașii lui Pilat
pe pavaj, vocea lui Joe McCarthy
înjurând în senat, Băiatul Gras explodând
în timp ce întregul cer se cutremură.
În New York City, ciocnirile

și colapsurile ce urmează
au creat valuri seismice. Ca să începi să vorbești
de cei morți, de cei pe moarte… cum
mai poate un poet vorbi de proporție
oricum? Și totuși cum a zis bătrânul grec,

„Pășim pe chipurile celor morți”.
Întunecatul cer de toamnă se face albastru.
Singuri între cenușă și oase și ruine,
Tu Fu și Basho scriu poemul.
Ultima urmă de furie oarbă pălește

Și o tristețe mută se instalează,
ca praful, pentru lunga, lunga călătorie. Dar dacă
nu mă ridic să cânt,
dacă nu mă ridic să dansez din nou,
sălbaticii vor câștiga.

Voi săruta sabia ce mă ucide dacă trebuie.

Ceea ce știe apa
Sam Hamill

Ceea gura cântă, sufletul trebuie să învețe să ierte.
Un șobolan e la fel de moral ca un călugăr în ochii lumii concrete.
Totuși, inima este un râu
curgând din sine însuși, un râu ce nu poate fi trecut.

Se deschide într-un golf
și se întoarce spre sine în timp ce se apropie fluxul
cară țipătul cufundarului și sărurile
celor de nedescris de umani.

Un șoim îndepărtat intră în gura unui râu
somonul nu mai aleargă iar aripile sale late alunecă
în amonte până dispare
în nimicul din care a venit. Doar gândul rămâne.

Ducând lipsă de șiretenia șoimului sau înțelepciunea corbului,
unde mă voi îndrepta, înecându-mă în amărăciune?
Cine va ști ceea ce știu arborii, răbdarea de păianjen
a arțarului tânăr sau ceea ce mărturisesc sălciile?

Lasă-mă să fiu apă. Inima se revarsă în valuri.
Ascultă ceea ce spune apa.
Vânt, fii prieten.
Nu e nimic ce nu am putut ierta.

Șapte finaluri fericite
Li-Young Lee

Iubire, Iubire, Iubire, unde suntem acum?
Unde am început?
Cred că

unul dintre noi a vrut să numească asta,
a vrut să-i spună cumva!
Umbre pe Zidul Grădinii.
Un Bărbat Vâslind Singur în Largul Mării.
Un Cântec în Căutarea unui Cântăreț.

Cred că eu am fost acela, am vrut să-i spun cumva.
Și tu? Tu erai fericită
Cu o cameră, două camere și o ușă care să le separe.
Și lumina zilei de fiecare parte a ușii.
Muzică împrumutată dintr-o cameră de deasupra.
Și clopote. Clopote din josul străzii.
Clopote care să ne îndemne inimile sărate.

Dar am vrut să-i spun cumva.
Aveam nevoie să știu ce voiam să spunem
când spuneam noi, când spuneam
împreună, când spuneam asta.

Așa că spune-i Șapte Finaluri Fericite.
Asta ar fi trebuit să fie suficient.

Vezi tu, m-am trezit într-o noapte
și am realizat că eram în cădere.
Am aprins lampa iar lampa cădea.
Și mâna care aprinsese lampa cădea.
Și lumina cădea, și tot ce lumina atingea
Cădea. Iar tu cădeai
adormind lângă mine.
Și acela a fost primul final fericit.

Și ultimul?
a fost ceva de genul acesta:

Un copil s-a așezat, a deschis o carte
și a început să citească. Și ceea ce citea cu voce tare
se petrecea. Și ceea ce ținea pentru sine însuși
stătea de cealaltă parte a munților.

Dar am promis șapte finaluri fericite.
Eu care nu știu nimic despre finaluri.
Eu care sunt mereu la începutul a tot.
Chiar și în timp ce fiindul nostru împreună
Mereu se simte ca început.
Nu doar începutul cunoașterii noastre reciproce,
ci începutul realității înseși.

Vezi cum tu și eu
facem această cameră atât de tăcută cu prezența noastră.

Cu fiecare cuvânt pe care-l rostim
camera devine mai tăcută.

Cu fiecare cuvânt pe care ne abținem
să-l spunem, și mai tăcută.

Iar acum nu știu unde suntem.
Tot simțind nevoia de a-i spune cumva:

Un ceas pe care albinele-l scot din pământ,
adunând minutele vărsate.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: