Teoriile traducerii – part one

Autor: Mathieu Guidère
Traducător: Lupoaica de stepă
Sursa

Alături de abordările care desemnează o orientare generală a cercetărilor, plecând de la un punct de vedere disciplinar particular (lingvistic, semiotic, pragmatic, comunicațional…) se regăsesc o serie de teorii specifice traducerii. „Teoriile” traducerii sunt construcții conceptuale care servesc la descrierea, explicarea și modelarea textului tradus sau a procesului traducerii.

Chiar dacă aceste teorii pot fi scoase din cadrele conceptuale existente, acestea prezintă particularitatea de a fi exclusive, adică propun o reflectare centrată numai pe traducere. Spre deosebire de abordările care tind să anexeze traducerea unor discipline instituite, aceste teorii doresc să consolideze autonomia și independența traductologiei. Este la fel de adevărat că însăși natura traducerii constituie obiectul studiilor interdisciplinare prin excelență.

1) Teoria jocului

Teoria jocului a fost elaborată de matematicianul John von Neumann cu scopul de a descrie relațiile de interese conflictuale care au un fundament rațional. Ideea este să găsești cea mai bună strategie de acțiune într-o anumită situație, astfel încât să optimizezi câștigurile și să minimizezi pagubele: „este strategia minimax”. Teoria a fost aplicată succesiv în diverse domenii ale activității umane, printre care și cel al traducerii.

Ceea ce le-a captat atenția traductologilor a fost ideea optimizării: cum să ajuți un traducător să-și optimizeze procesul decizional fără a pierde prea mult timp? Levy (1967) estimează că teoria jocului poate avea o mare contribuție: „Teoria traducerii are tendința de a fi normativă: își propune să le aducă la cunoștință traducătorilor soluțiile optimale. Însă munca efectivă a traducătorului este pragmatică: acesta recurge la soluția cu efect maxim în schimbul unui efort minim. Cu alte cuvinte, el (traducătorul) recurge în mod intuitiv la strategia minimax.”

Pentru a-și ilustra abordarea, Levy definește traducerea ca fiind „situația” în care traducătorul selectează dintre cele câteva „instrucțiuni”, adică dintre posibile alegeri semantice și sintactice cu scopul de a găsi soluția optimală.

Gorlée (1993) adoptă aceeași abordare, plecând de la diverse postulate teoretice. Inspirându-se din noțiunea de „joc de limbaj”, elaborat de Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, întreprinde studiul a ceea ce ea numește „jocul traducerii”. Traducerea este comparată cu un puzzle, apoi cu un joc al eșecurilor: „Jocul traducerii este un joc al deciziilor personale, fondat pe alegeri raționale și stabilit între soluții alternative” (Gorlée, 1993:73).

Pentru Gorlée, comparația cu jocul se justifică tocmai prin faptul că un joc are întotdeauna ca scop să găsească soluția cea mai adecvată în funcție de regulile instituite ale jocului respectiv. Această raportare permite punerea în lumină a dimensiunii generice a traducerii. Ca și jocul, traducerea posedă și ea o porțiune inexactă atât avantajoasă, cât și mai puțin avantajoasă. De exemplu, analogia privitoare la jocul eșecurilor permite o paralelă între regulile care îl guvernează și cele care îi determină limbajul. Însă, în traducere, nu este vorba de „a câștiga” jocul ori a-l „pierde”, ci de a „reuși” sau „a nu reuși” să găsești soluția optimă (Gorlée, 1993: 75).

Astfel, teoria jocului nu ia în considerare factorii emoționali, psihologici sau ideologici care pot interfera în procesul traducerii, mai ales pentru anumite tipuri de text. Nu ia în considerare cu atât mai puțin lacunele de formare și informare care pot afecta traducătorul sau textul. Pe scurt, este vorba despre o abordare formală și idealizată a traducerii care nu ține cont de constrângeri, uneori aleatorii, ale realității profesionale.

De altfel, ceea ce face problematică aplicarea teoriei jocului la traducere este absența dimensiunii ludice (însuși jocul). E evident că preocuparea strategică face iluzorie plăcerea pe care traducătorul sau cititorul o poate obține dintr-un eventual „joc de traducere”. Dacă scopul este acela de a căuta în mod sistematic soluția optimală, este mai pertinent atunci să limitezi această abordare la o traducere pragmatică, reducându-i modalitățile la câteva tipuri de texte specializate.

În sfârșit, conceptul central de „strategie” nu se poate aplica ca atare traducerii pentru simplul motiv că traducătorul nu stăpânește procesul în totalitate. De exemplu, cum nu el este autorul textului sursă, conținutul original îi scapă totalmente. De asemenea, nu este doar el receptorul textului tradus, iar interpretarea traducerii îi este străină în mare parte, pentru că fiecare public și-l apropriază în felul său și urmând propria cultură. Toate astea fac ca el să nu-și poată fixa o strategie globală pe care s-o aplice riguros, fără să țină cont de parametrii influenți ai sistemului gazdă.

2) Teoria interpretativă

Teoria interpretativă a traducerii este cunoscută sub denumirea de „Școala Pariziană”, întrucât s-a dezvoltat în cadrul Școlii Superioare de interpreți și traducători (ESIT, Paris). Acest lucru li se datorează în primul rând Danicăi Seletkovitch și Marianei Lederer, însă astăzi școala reunește mulți adepți și promotori mai ales din lumea francofonă.

Teoria are la bază practica profesională a Danicăi Seletkovitch care s-a bazat pe propria-i experiență de interpret-conferențiar cu scopul de a dezvolta un model de traducere în 3 timpi: interpretare, deverbalizare, reexprimare.

Acest model își împrumută postulatele atât psihologiei, cât și științelor cognitive din epocă, cu un interes deosebit pentru procesul mental al traducerii.

Preocuparea esențială a teoriei interpretative este problema „sensului”. Acesta este de natură „non-verbală”, pentru că face referire atât la ceea ce a spus autorul (explicitul), cât și la ceea ce nu a spus (implicitul). Pentru a înțelege acest sens, traducătorul trebuie să dețină un bagaj cognitiv care să reunească cunoștințe despre lume, descoperirea contextului și înțelegerea a ceea ce vrea să spună autorul. Dacă nu posedă acest bagaj, se va confrunta cu problema delicată a ambiguității și a multiplicității interpretărilor, problemă care amenință să taie elanul traducerii.

Pentru Seletkovitch, este vorba, mai înainte de toate, de examinarea percepției: pe de-o parte, percepția instrumentului lingvistic (intern), iar pe de altă parte, percepția realității (extern). Asta înseamnă că procesul traducerii nu este direct, ci trece inevitabil printr-o etapă intermediară, aceea a sensului care trebuie deverbalizat. Este un proces dinamic de înțelegere, iar mai apoi de reformulare a ideilor.

În continuarea a ceea ce a afirmat Seletkovitch, Jean Delisle (1980) a formulat o versiune mai detaliată și mai didactică a teoriei interpretative a traducerii, recurgând la analiza discursului și la lingvistica textuală. A studiat separat etapa conceptualizării în procesul transferului interlingvistic. Pentru el, procesul traducerii se desfășoară în 3 timpi.

Mai întâi, faza de „înțelegere”, care constă în decodificarea textului sursă, analizând relațiile semantice dintre cuvinte și determinând conținutul conceptual prin intermediul contextului.

Apoi, faza de „reformulare”, care implică reverbalizarea conceptelor textului sursă într-o altă limbă, recurgând la raționament și la asocierea ideilor.

În sfârșit, faza de „verificare”, care își propune să valideze alegerile traducătorului, trecând la o analiză calitativă a echivalentelor, în maniera unei traduceri retro.

În Traducerea astăzi (1994), Lederer integrează aceste idei, prezentând o imagine de ansamblu care permite înțelegerea detaliilor „modelului interpretativ”.

La baza acestui model (Lederer 1994: 9-15) stau 3 postulate:

1) „totul este interpretare”;

2) „nu se poate traduce fără a interpreta”;

3) „căutarea sensului și reexprimarea sa constituie numitorul comun al tuturor traducerilor”.

Pornind de la aceste postulate, Lederer (1994:11) rezumă principalele progrese ale teoriei interpretative ale traducerii: „Teoria interpretativă […] a stabilit că procesul [traducerii] constă în înțelegerea textului original, în deverbalizarea formei sale lingvistice și în exprimarea într-o altă limbă a ideilor incluse și a sentimentelor trezite”.

După cum se observă, este vorba de un model interpretativ care se desfășoară în 3 timpi și a cărui originalitate constă, în principiu, în cea de-a doua fază, zisă și „deverbalizare”, etapa fundamentală prin excelență în procesul traducerii.

Prin dinamismul său, acest model constituie o provocare pentru abordările tradiționale fondate pe distincția unei etape de înțelegere în limba țintă: „Pe scurt, actul traducerii constă în a «înțelege» un «text», iar apoi, într-o a doua etapă, în a-l reexprima într-o altă limbă” (Lederer 1994:13).

Interpretarea sensului unui text necesită precizarea nivelului la care se situează: „E nevoie ca de la bun început să se tragă o linie între limbă, adică punerea ei în fraze, și text, căci dacă se poate traduce la orice nivel, atunci operațiunea traducerii nu va mai fi aceeași cu a traduce cuvinte, fraze sau texte” (Lederer 1994:13).

Această diferență (cuvinte, fraze, texte) determină Școala Pariziană să distingă 2 tipuri de traducere: „Prin traducere lingvistică mă refer la traducerea cuvintelor și a frazelor în afara contextului, iar prin traducerea interpretativă sau directă, fac trimitere la traducerea de texte” (Lederer 1994:15).

Pentru Lederer, adevărata traducere este posibilă doar prin raportarea la texte, adică în cadrul unui discurs și în funcție de un context: „Traducerea interpretativă este o traducere prin echivalențe la nivel de cuvinte, traducerea lingvistică este o traducere prin corespondențe: primele se stabilesc între texte, următoarele între elementele lingvistice” (Lederer 1994:51).

Aceste precizări terminologice constituie un aspect esențial al teoriei interpretative a traducerii. Lederer definește într-o manieră riguroasă instrumentele conceptuale care-i permit să gândească procesul traducerii: „sensul” și „ceea ce vrea să spună” autorul ocupă un loc fundamental în modelul său: „Sensul unei fraze este ceea ce un autor dorește să exprime în mod deliberat și nu motivul pentru care vorbește, ori cauzele și consecințele a ceea ce spune” (Seleskovitch). Prin urmare, „Teoria interpretativă a traducerii, coroborată de experiență, presupune că denumirile «lucrurilor» ar trebui reexprimate”. Lederer (1994:90) adaugă: „Astăzi se folosește din obișnuință mai mult «referent» decât «lucru»”.

Pe scurt, teoria interpretativă a traducerii este una orientată, în sensul că acordă o atenție deosebită cititorului vizat, inteligibilității rezultate și receptării sale în cultura gazdă.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: