poeme de Sophia de Mello Breyner Andresen

Sophia de Mello Breyner Andresen (1919-2004) a fost prima femeie căreia i s-a decernat prestigiosul premiu de poezie Camões (în 1999). Cu origini aristocratice (sânge danez pe linie paternă), ea a fost adepta unei poziții catoliciste pro-monarhice, situându-se prin gesturi și prin unele texte în opoziție fățișă față de regimul lui Salazar.

Deși s-a remarcat și prin povestiri (în bună tradiție portugheză), literatură pentru copii, teatru și traduceri (din Dante și Shakespeare), Sophia rămâne cunoscută ca o mare poetă portugheză într-o tradiție literară dominată covârșitor de bărbați. Ea a debutat în anii ’40, în cercul Cadernos de Poesia, alături de Ruy Cinatti și de prolificul Jorge de Sena, dar începuturile sale lirice (mai degrabă modeste) se plasează mai mult într-o manieră neoclasică și neoromantică decât în siajul modernismului interbelic.

Tot mai influențată de heteronimii lui Pessoa și de unii contemporani, stilul ei se va moderniza în volumele postbelice, deși, lăsând la o parte poemele politice, multe dintre teme și motive rămân aceleași de-a lungul întregii opere: marea și natura în general, timpul copilăriei sau cel al Antichității clasice, dragostea (inclusiv pentru viață).

 

Traducător: Yigru Zeltil
Sursa: Sophia de Mello Breyner Andresen, Obra Poética I-III, Editorial Caminho, Lisboa, ediția din 1996.

 

***

Valurile se spărgeau unul câte unul
Eram singură cu nisipul și cu spuma
Mării care cânta doar pentru mine.

[din Ziua mării, 1947]

Femei la malul mării

Amestecându-și părul cu pletele vântului, au corpul atât de bucuros de a fi atât de al lor și atât de dens în deplină libertate.

Își aruncă brațele dincolo de plajă și albeața mâinilor penetrează spuma valurilor.

Trec aripi ascuțite de păsări și curbura ochilor prelungește dâra interminabilă din albul cer.

Cu gura lipită de orizont aspiră îndelung la virginitatea unei lumi ce s-a născut.

Creștetul degetelor ating apogeul de amețeală și voluptate unde aerul se oprește și începe.

Și de umerii lor se lipește o algă fericită de a fi atât de verde.

[din Coral, 1950]

Semi-Rimbaud

Chipul său este o cavernă
Unde vânturile reci cântă

El trece zgâriind clarul de lună
Și aducând la disperare noaptea

Pe străzile oblice ale orașului
În zorii îndoielnici
Clădește răul cu gesturi prudente
Și visează la inversarea totală a lucrurilor

Clădește răul cu gesturi prudente
Lucid în viciu și insomnie
Integru ca un poem
Complet logic fără greș

Aurora desenează cu degetele chipul său
Orbitele egale precum ale craniilor
Fața sa voluntară și inventată
Voință de a nega și nu a înceta

Să mergi de mână cu scârba
De a fi un spectru pentru spaima celor vii
Și o acuzație scrisă pe ziduri.

[din Mare nouă, 1958]

Algarve

1

Lumină mai mult decât pură
Deasupra pământului uscat

2

Un om urcă dealul schițat
Seara transparentă a păianjenilor

3

Lumina mai mult decât pură
Își rupe lancea

[din Cartea a șasea, 1962]

Inscripție

Când voi muri mă voi întoarce ca să iau de la capăt
Momentele în care nu am trăit lângă mare

[din Cartea a șasea, 1962]

Patrie

Dintr-o țară de piatră și vânt aspru
Dintr-o țară de lumină clară și desăvârșită
Din negrul țărânei și albul zidurilor

Din fețele tăcerii și ale răbdării
Pe care mizeria le-a zugrăvit atâta vreme
La os cu toată exactitatea
Unui lung incontestabil raport

Și din fețele egale cu soarele și cu vântul

Și din puritatea cuvintelor atât de iubite
Mereu rostite cu patimă
Din culoarea și greutatea cuvintelor
Din concreta tăcere îngrijită a cuvintelor
De unde se ridică lucrurile numite
Din nuditatea cuvintelor orbitoare

– Piatră      râu      vânt    casă
Jale      zi        cântec     suflu
Spațiu     rădăcină    și apă
O patria mea e centrul meu

Mă doare luna mă plânge marea
Și exilul mă înscrie în plin timp

[din Cartea a șasea, 1962]

Casa

Casa pe care am iubit-o a fost distrusă
zeflemeaua umblă prin liniștea grădinii
viața foșnită din frunziș
subit a căzut nu-i a mea

[din Dual, 1972]

Scriere II

Scrie într-o sală mare și aproape
Goală
Nu ai nevoie de cărți ori de arhive
Arta ta este fiică a memoriei
Spune ce ai văzut
Și soarele pe care le-ai văzut pe veci te înseninează

[din Insule, 1989]

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: