Kenneth Goldsmith – Dislocarea este noua traducere

Dincolo de extravaganțele sale mediatice și de imaginea caricatural de warholiană pe care și-a construit-o deliberat, Kenneth Goldsmith (n. 1961) rămâne notabil ca promotor al literaturii conceptualiste americane, cel puțin pentru faptul că a dus până la ultimele consecințe – până la imoralitate, incorectitudine politică ș.a.m.d. – strategiile cele mai radicale din arsenalul artei conceptuale, cu precădere cea de apropriere (sau, mai neaoș spus, „plagiat”).

El consideră (în prefața sa la Against Expression: An Anthology of Conceptual Writing) că astfel se poate răspunde provocărilor puse literaturii de către epoca Internet-ului, într-o analogie cu mutațiile pe care le-a suferit pictura în urma dezvoltării fotografiei. Goldsmith însuși se consideră mai mult decât orice altceva un word processor, care pur și simplu decupează și copiază bucăți de texte și hiperlegături, totul în cantități greu de imaginat pentru era mașinii de scris.

Desigur, atât Goldsmith, cât și ceilalți autori și teoreticieni importanți țin să se autopoziționeze în „avangardă”, ceea ce a atras critici previzibile dinspre tabăra poeților „convenționali”, dar și replici inteligente la aspectele opresive ale mișcării. Cursul său de uncreative writing se bazează pe constrângeri draconice (pentru a nu fi „originali”, studenții săi trebuie să nu adauge niciun cuvânt la textele pe care le apropriază), dar, aș zice, prezintă potențial… creativ. Evident, recunoaștem aici un loc comun (pentru arta conceptuală, nu și pentru câmpul literar de până acum 1-2 decenii): curatorul ca autor.

În afară de proiectul său de a printa cât mai multe pagini din Internet (Printing Out the Internet, 2013-) și de altele ceva mai puțin radicale, ar mai fi de menționat dipticul Soliloquy (1997) / Fidget (2000) – primul volum este transcrierea tuturor cuvintelor rostite de către Goldsmith pe parcursul unei săptămâni, iar cel de-al doilea este descrierea exactă a gesturilor executate de acesta pe durata a 24 de ore, în mod deliberat pe data Bloomsday –, volumul Day (2003) – transcrierea unui număr oarecare din The New York Times, redactat ca o carte obișnuită – sau Seven American Deaths and Disasters (2013) – transcrierea unor reportaje radio/TV din momente precum 9/11 sau asasinarea lui JFK. Unul dintre volumele sale mai noi, Capital: New York, Capital of the 20th Century (2015), este un colaj de texte despre New York, concept inspirat de The Passagenwerk /Arcades Project al lui Walter Benjamin.

Textul de mai jos, publicat într-un număr Rhizome din 2014, face parte din volumul Against Translation (2016), tradus deja în opt limbi… Nu este cel mai pertinent text care trebuia tradus mai întâi în legătură cu scrierile conceptuale, dar unele dintre pasaje prezintă un mare interes din alte puncte de vedere (cum ar fi cel al ideilor postumaniste). „Dislocarea” (displacement) este o categorie definită cam lax, destule analogii și redundanțe puteau fi eliminate, dar sunt și aspecte care merită (re)discutate.

(yigru zeltil)

 

Dislocarea este noua traducere

 

                                    Sintaxei, aidoma

            guvernului, nu poți decât să i te supui.      De aceea

                        nu e de folos decât atunci când

                        ai ceva în particular de poruncit

            cum ar fi: Cumpără-mi un kil de morcovi.

– John Cage*

Traducerea este gestul umanist suprem. Politicos și rezonabil, e un mult prea prudent constructor de poduri. Mereu cerând permisiunea, cerșește după înțelegere și prietenie. Este optimist, deși provizoriu, punând toate speranțele într-un armonios rezultat. În cele din urmă, eșuează de fiecare dată, căci discursul pe care îl expune este inevitabil în registrul greșit; traducerea este o aproximare a discursului – și, prin aproximare, produce un nou discurs.

Dislocarea este insolentă și insistentă, un nespălat care strică petrecerea – neinvitat și necivilizat –, refuzând să plece. Dislocarea se delectează cu disjuncția, impunându-și sensul, agenda și moravurile în orice situație pe care o întâlnește în cale. Nedornică de împăcare, nu face compromisuri, știind prea bine că, prin incăpățânare, va izbuti în cele din urmă. Dislocarea are tot timpul din lume. Dincolo de morală, autoproclamată, luând în posesie pentru că trebuie, dislocarea acționează simplu – și pur și simplu acționează.

Dislocarea nu se explică niciodată, nu își cere scuze niciodată. La conferința „Regândind poeticile” (2010) de la Universitatea din Columbia, poeta mexicano-americană Mónica de la Torre a izbucnit în mijlocul prezentării ei, pentru zece minute, vorbind numai în spaniolă, ceea ce i-a înfuriat pe cei care se devotau de formă diversității și multilingvismului, deoarece nu puteau să înțeleagă ceea ce spunea. De la Torre și-a reluat apoi discursul în engleză, fără a mai pomeni intervenția sa. Fără simboluri unde nu sunt proiectat. Comprehensiunea este opțională; dislocarea este demonstrativă în mod concret.

Globalizarea dă naștere dislocării. Oamenii sunt dislocați, obiectele sunt dislocate, limba este dislocată. Într-un sistem de circulație globală nu există timp – și nici destulă energie, clar – pentru a marca lanțurile lungi de livrare care duc la înțelegere. În schimb, există o clipită (blinkered) lipsă de înțelegere, ducând la resemnare în cele din urmă. Nimeni nu pare să mai remarce. Panourile publicitare din stadioane sunt prezentate în limbi străine, complet incomprehensibile pentru marea majoritatea a publicului aflat acolo în carne și oase, adresându-se însă publicului îndepărtat, de la televizor și de pe Internet; ocolirea localului pentru a ajunge la nevăzut, la necunoscut, aiurea.

Traducerea este demodată, o îndeletnicire de butic dintr-o lume pierdută; dislocarea este un fapt brutal. Traducerea e slow food: o masă îmbelșugată cu prietenii într-o atmosferă caldă, un lux burghez; dislocarea este incapacitatea de a citi meniul fluorescent-refractiv care a apărut din senin pe Main Street. Traducerea e pseudo-nostalgia pentru LP; dislocarea este MP3-ul etichetat greșit, strâns în torente (BitTorrents). Dislocarea este un obiect cu patru dimensiuni, care se dilată și se contractă simultan, unificat în timp ce explodează, devorând tot ce mișcă.

„Sintaxa”, spunea John Cage, „este ordonarea armatei.”* Reglată de legi ale acordului gramatical, sintaxa pune în mișcare lanțuri de asimilare lingvistică, o situație în care cuvintele sunt forțate să se adapteze la cele din jurul lor, formal și sonor. Cage vede limbajul ca exprimând o politică societală, și de aceea gata pentru contestație: „Această demilitarizare a limbajului este purtată în mai multe feluri: o singură limbă este pulverizată; granițele dintre două sau mai multe limbi sunt transgresate; elementele care nu sunt strict lingvistice (grafice, muzicale) pot fi introduse etc. Traducerea devine, dacă nu imposibilă, nenecesară.”* A sparge limbajul în bucăți ca un act politic. Strângându-le și adunându-ne la loc într-un mod greșit ca un act de eliberare. Abuzuri creative ale limbajului precum traducerile omofonice și cuvintele înțelese greșit ca modele de anarhie jucăușă. Pune la îndoială structurile lingvistice, pune la îndoială structurile politice.

Rețelele de calculatoare sunt de asemenea ordonări ale armatei, dar logica lor este deja cea a dislocării, a pulverizării, a trecerii granițelor. Ca niște cetățeni ai acestor rețele, pachetele de date sunt prin natura lor stabile și nomadice; ele ne oferă o paralelă cu mișcarea corpurilor în spațiu. Deplasându-se în cantități mari (bulk), pachetele de date navighează prin rețele precum cursele charter în excursii de vacanță sau muncitorii din Bangladesh împinși spre taberele de muncă din Emirate. Puși în șiruri de așteptare și memorii-tampon (buffered) – având drept rezultat întârzieri variabile, rata de transfer depinzând de capacitatea rețelei și de intensitatea traficului  –, ele sunt expediate prin labirinturi de noduri, bariere, întrerupătoare (switches), gateway-uri, routere și puncte de control al imigrației. Maimuțărind mecanismele drive-urilor RAID, dislocarea își scuipă subiecții în jurul lumii, segmentându-i redundant și replicându-i – oricare parte poate fi ușor permutată cu alta –, deci minimizând posibilitățile de a pierde și de a mări șansele totalității.

Credem că pachetele de date se vor constitui în condițiile promise, dar acest lucru se dovește adeseori fals: video-ul HD pe care îl căutam e doar o filmare pe furate cu mobilul, tremurată, ținută pentru nouăzeci de minute în direcția unui ecran dintr-un teatru întunecos. În ecosistemul nostru computațional, aceste artefacte contrafăcute dobândesc caracteristicile unui musafir nepoftit. Invităm pe cineva la cină, dar nu se comportă așa cum am vrea: poate sunt neîngrijiți sau nepoliticoși – îi dăm afară pe față. Dar câteodată se furișează pe geam. Malware-ul, keylogger-ul sau calul troian, care se strecoară pe furiș, sub aparența unui program piratat, film sau link, se instalează, devin de-ai casei. Uneori, nu avem de ales decât să-l găzduim pe oaspetele nostru dislocat.

Dislocarea, la o scară mai mare, nu este altceva. Ploaia acidă este vreme dislocată. Petrolul este viață preistorică dislocată. Deșeurile nucleare din Fukushima aruncate pe țărmurile californiene sunt industrie dislocată. Ghețarii care se topesc sunt o dislocată eră glaciară. Marea Insulă de Gunoaie din Pacific sunt geografie dislocată, o masă dislocată compusă din gunoaie dislocate. Aceste amalgamări dezordonate de culori și forme dislocate – colaborări accidentale între natură și om – sunt reciftectură permanentă pentru pești.

Sacoșele de plastic răsucite printre crengile copacilor devin frunziș pentru tot parcursul anului, transformând iarna stejarii golași în everblues și everreds**, etalări tehnicolor care ar face vara indiană din New England palidă prin comparație. Narațiunile sezoniere capată un caracter fardat: pungile mai vechi, cu forma lor deformată de vremea aspră și de bătaia razelor soarelui, se dezintegrează în zdrențe fâlfâind ca niște steaguri, înainte ca vântul puternic să le dea jos din copaci. Aceleași rafale atașează pungi proaspete arborilor, înflorind din nou în fiecare zi.

Un copac ajunge să devoreze un grilaj de metal care îi oferea cândva protecție. Arborele devine acum gardianul grilajului, înghițându-l cu totul, adăpostindu-l în măruntaiele sale. O detensionare: copacul nu moare. În schimb, se adaptează ca omul care, la o vârstă de mijloc se plânge de dureri de stomac, descoperă că, în tot anii aceștia, și-a cărat fără să știe un geamăn în burta sa, fetus in fetu. Tumori dislocate drept fetuși; fetuși dislocați drept tumori.

După un taifun în Hong Kong, 150 de tone de granule de microplastic au ajuns în apa mării, prea mici și numeroase pentru a mai putea fi strânse. Au inundat țărmul și au devenit parte a plajelor; cei care fac plajă acum preferă nisipului natural aceste noi, maleabile și spongioase granule, pe care le pot îngrămădi între degetele de la picioare. Deșeurile de bifenil policlorinat sunt toxine dislocate, acum fixate în mâlul râului. A le scoate nu ar face decât să le trezească potențialul nociv, așa că rămân cufundate în albie, netulburate pentru eternitate. O parte a ecosistemului râului pentru o perioadă atât de lungă, încât e greu a mai reaminti o perioadă în care nu erau acolo.

Corpurile străine uitate (retained foreign objects) sunt obiecte industriale dislocate care au ajuns să locuiască în corpuri vii, coexistând ani de zile cu țesuturile și organele interne fără a fi detectate sau fără a crea probleme. Un glonț care a nimerit fața unui băiat rămâne confortabil încorporat pentru următorii optzeci de ani. Căldura glonțului îl sterilizează; odată ce s-a oprit, infecția devine imposibilă. Imperceptibil, viața merge mai departe. Metalul și osul se amalgamează: proteze în picioare, argint în dantură. O adolescentă înghite un stilou, care va rămâne în stomacul ei pentru un sfert de secol. După ce a fost scos în sfârșit, s-a dovedit că încă mai funcționează. Instrumentele chirurgicale rămase în corp sunt cunoscute drept obiecte chirurgicale uitate. S-a descoperit că un individ avea vreo 16 astfel de obiecte în trupul său. Doctorii sunt uimiți de capacitatea remarcabilă a corpului său de a se obișnui cu lucrurile.

Dislocarea este modernism pentru secolul douăzeci, un copil al montajului, al psihogeografiei și al acelor objets trouvés (obiecte găsite). Aproprierea este motorul dislocării, mișcându-se mecanic, fără opreliști, spre țelul său. Făcând trafic cu dihotomii –lucrul ăsta poate fi sau nu poate fi apropriat –, aproprierea ocolește supărătoarele probleme ale moralității, eticii sau nuanței. O mașină de anexare fără margini, aspiră de-a valma, fără discriminare. Consecințele sunt reduse – transnațională, interconectată, rapidă și ubicuă, legea terestră nici măcar nu se compară. Aproprierea respectă însă legea rețelei, care este legea arhitecturii deschise, select-all. Flexibilă și vicleană, găsește mereu câte o fisură.

Ecosistemul digital este o mașină de decontextualizare, smulgând bucăți din structurile lor constituente și împrăștindu-le pe întreg globul. Sensul devine flexibil în acest context al lipsei de context. Detașate de circumstanțele lor originare, artefactele nu sunt lipsite de semnificație; în schimb, capătă noi înțelesuri, se dispun în cadre noi. Demontând aparatele minuțios construite de contextualizare din spatele oricărui etos, oricărei poetici sau politici, aproprierea efectiv trage preșul ideologiei de sub picioare, lăsând subiectul neutralizat, cam ca o pungă dezumflată de oase.

Aproprierea este un cifru, cârpind laolaltă – cu sau fără voie – bucăți, piese din care rezultă artefacte bizare à la Frankenstein: iPhone-uri clonate cu ajutorul antenelor TV și al porturilor USB; PDF-uri ale unor cărți cu pagini asamblate din diferite ediții, în diferițe limbi și fonturi (unele pagini sunt cu susul în jos, altele lipsesc cu desăvârșire); blockbuster-e de Hollywood cu subtitrări în Telugu hard-coded (fixate în fișierul video – n.tr.), blockbuster-e de Tollywood cu titrări cântate în Urdu. Chinezii au zece cărți Harry Potter, nu doar cele șapte din seria de J.K. Rowling. Aproprierea se dezvoltă înfloritor în condiții de provizorat; meșteșugul improvizației – inestetică, dar merge. Cantitate în locul calității: pescuiește în ape suficient de adânci cu un năvod suficient de cuprinzător și sigur prinzi ceva. Ia-le acum. Ordonează-le mai târziu. Sau niciodată. Compilează & stochează. Redistribuie & revinde.

Eșantionarea (sampling) și remixarea sunt bazate pe împrumut. Împrumutul este translatare, traducere. Politicoasă și rezonabilă, implică schimbul și discursul social, termeni și condiții de comun acord. Preiei o secvență (riff) dintr-o melodie de James Brown, construindu-ți propria piesă pe baza ei; nu re-prezinți pur și simplu întreaga piesă și o numești a ta. La fel, remixatul poartă amprenta celui care mixează, marcat de o estetică anume. Remixatul este un joc de „telefonul fără fir”, o conversație, atent la versiunea precedentă și la cea care va fi. „Am încercat dintotdeauna să adaug ceva nou oricărui lucru pe care l-am folosit”, spunea Jimmy Page, comentând prelucrările sale ale unor materiale preexistente. „Mereu am avut grijă să vin cu vreo variațiune.”*** Aproprierea, pe de altă parte, este brutală și facilă, preluând stupid lucruri pe de-a-ntregul și aruncându-le așa în situații noi. Anonime și lipsite de autor, versiunile dislocate sunt copii și duplicate, indistincte, interșanjabile în afara modurilor metafizice: conceptualizare, contextualizare și distribuție.

Robert Smithson nu a pictat cerul; în schimb, reflectându-l într-o oglindă, l-a dislocat, îmbinându-l cu pământul, aruncând pătrate albastre în mări de verde. Azur puternic într-o zi, galben cenușiu și cețos a doua zi, gesturile lui Smithson erau simultan studii coloristice, tăcute meditații asupra naturii și aserțiuni (statements) politice asupra ecologiei. Oglinda este o mașină de dislocare ce apropriază tot ce trece prin fața sa. Un automaton pre-programat, oglinda nu se folosește de nicio morală sau judecată, afișând fără deosebire tot ce trece prin fața sa. Reflectă ceva emoțional, oglinda devine emoțională. Reflectă ceva politic, oglinda devine politică. Reflectă ceva erotic, oglinda devine erotică. Oglinda funcționează fără întrerupere, reflectând o cameră întunecată pe parcursul nopții, când cei care o locuiesc dorm, sau un apartment gol de-a lungul zilei, când aceștia sunt la muncă. Precum ruda sa, camera de supraveghere, oglinda afișează cantități mari de date de arhivă (dark data), dar, spre deosebire de NSA, oglinda nu are memorie: fiecare imagine care-i străbate suprafața este efemeră. Mari crime au loc înaintea oglinzilor; nimeni nu e mai înțelept. De numai ar putea să vorbească oglinda aceasta… Oglinda, deci, e mai aproape de ecranul cinematografic decât de CCTV, o suprafață pe care imaginile sunt proiectate/reflectate în revers. Dar, spre deosebire de ecran, oglinda nu se întunecă niciodată. Sparge oglinda și se dispersează imaginea. Aruncă cioburile la gunoi, ele vor continua cu încăpățânare debilă să reflecte.

Textul dislocat este o oglindă, căpătând tenta oricărui lucru din preajma sa. Paternitatea dislocată (displaced authorship) constă numai în a determina ceea ce textul va reflecta. Reflectă ceva emoțional, ai scris un text emoțional. Reflectă ceva politic, ai scris un text politic. Reflectă ceva erotic, ai scris un text erotic. Scrierea în oglindă nu este scriere: este copiere, mutare și reflectare. Editarea este deplasare. Vrei să-ți alterezi textul? Mută-l în altă parte. Mediul natural al textului dislocat este în rețea. Născut din copy-paste, totul despre textul dislocat este circumstanțial și temporar. Ricoșând de-a lungul rețelelor, textul dislocat se multiplică, se transformă (morphs) și se autodistribuie neîncetat. Textul asumă afectul unei oglinzi, oferind un fel curios de utopism care nu ar trebui confundat cu nihilismul, decât că, la fel ca toate utopiile, pledează indirect pentru o tabula rasa; ca majoritatea utopiilor, nu are nicio expresie concretă.,

Textul dislocat este mereu reciclat. Limbajul reciclat este politic și ecologic durabil, promovând refolosirea și recondiționarea în opoziție cu manufacturarea și consumarea noului, contracarând freneticul consum capitalist global prin admiterea faptului că limbajul nu poate să fi stăpânit sau posedat, că este o resursă partajată și nesfârșit de abundentă. Cu procesele sale mimetice și de multiplicare, ecosistemul digital oferă resurse nelimitate – prea mult nu este niciodată destul.

Totuși – și aici lucrurile încep să devină interesante –, simbioza textului dislocat cu tehnologia de ultimă oră, răzuirea, înmagazinarea și strângerea sa de date, celebrarea sa a excesului baroc și fetișizarea deșeului o aliniază nefastelor tendințe ale capitalismului global. În plus, posedă un aspect imperialist, un imperativ de a coloniza. Precum un virus care se împrăștie rapid în rețele, amenință să capete caracterul unui uriaș monstru multinațional. Toate aceste contradicții sunt parte a discursului dislocării, inseparabil de procesele, producerea și receptarea sa. Limitele rețelei sunt limitele lumii sale.

Dislocarea se află la o distanță de modelele lineare ale orientării politice: nici de stânga, dar nici de dreapta, nici progresivă, dar nici reacționară, ci oblic și în vârtejuri. Dreapta încearcă să etanșeze granițele și să legifereze întru dispariția dislocării, oarbă la fluxurile care se învârt liber în jurul ei. Între timp, stânga persistă speranță după speranță în ideea traducerii – nu putem pur și simplu să ne înțelegem cu toții? Dislocarea, în loc să răspundă diferenței cu înțelegere și considerație, răspunde diferenței înghițind-o cu totul.

Apar lucruri stranii: obiecte străine uitate. Lucruri pe care nu le înțeleg. Lucruri pe care nu le-am solicitat. O actualizare (update) de sistem, fără ca eu să știu, va descărca niște lucruri în mijlocul mediului meu. Nici nu știu că sunt acolo. Mă panichez și mă întreb dacă pot să revin la o versiune mai veche. Nu pot. Cu toate că am început să mă joc cu ideea de a mă întoarce la sistemul anterior, cel pe care îl cunoșteam, cel cu care eram confortabil. Nu există cale de întoarcere. Mă plâng, mă zbat, în cele din urmă mă adaptez; dislocarea, cândva agasantă, devine noul normal – cel puțin până la următoarea actualizare. Nu le mut – în general, nu pot fi mutate –, așa că mă obișnuiesc cu ele. Învăț să le accept, chiar dacă s-ar putea să nu le înțeleg. Calculatorul meu are mii de astfel de obiecte dislocate. Nu pot să le traduc. Piesa care îmi apare în iTunes. Nu ți-aș putea spune de unde ar proveni. Mi-aș fi dorit să știu. Piesa nu are nicio informație de identificare, nicio ID3 tag, nicio proveniență. Dar îmi place. O îmblânzesc etichetând-o, o îmblânzesc clasând-o pe hard-ul meu. Devine a mea.

 

*John Cage, M: Writings ’67–’72 (Middletown: Wesleyan University Press);

**Joc de cuvinte intraductibil, de la evergreen (sempervirescent, care rămâne verde);

*** Vernon Silver, Stairway to Heaven: The Song Remains Pretty Similar, Businessweek, 15 mai 2014 <http://www.businessweek.com/articles/2014-05-15/led-zeppelins-stairway-to-heaven-vs-dot-spirits-taurus-a-reckoning&gt;, accesată pe 28 mai 2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: