Leora Batnitzky – Despre traducere și exil II

Continuarea articolului despre exil și traducere, partea I, aici.

Traducător: Florin Buzdugan

***

2. Zionism, educație adultă și centralitatea limbii ebraice

Pentru Rosenzweig, statutul de exil al poeziei iudaice medievale și însuși al iudaismului și poporului iudaic nu a fost anulat, ci intensificat în lumea contemporană. Rosenzweig a venit ca să învestească sarcina traducerii cu o asemenea importanță deoarece, a afirmat acesta, evreul de origine germană al începutului de secol douăzeci era dublu exilat: mai întâi, deoarece un evreu este mereu exilat și, apoi, deoarece evreul modern este exilat din însuși iudaismul. Anterioară traducerilor lui Halevi, munca lui Rosenzweig în ceea ce privește traducerea, inițial, a început în momentu în care el a tradus binecuvântarea după masă în timp ce se afla în luna de miere cu soția sa, Edith (Hahn), în aprilia 1920[1]. În următorul an, pe 10 martie 1921, își trimite traducerea lui Gershom Scholem cu următoarea remarcă:

Într-un fel, cu toții suntem oaspeți la propria noastră masă, noi înșine, eu însumi. Atâta timp cât vorbim germana (sau chiar dacă vorbim ebraica, ebraica modernă, ebraica din „1921”!) nu putem evita  acest detur care, din nou și din nou, ne duce pe calea grea de la ceea ce ne este străin către ceea ce ne aparține[2].

            Rosenzweig sugerează că evreii germani de la începutul secolului douăzeci există într-o ineluctabilă stare de translație chiar și atunci când, sau în special atunci când, aceștia revin la iudaism.
Rosenzweig în mod explicit leagă concepția sa asupra traducerii și afirmația sa că iudaismul și evreitatea sunt fundamental diasporice până într-atât încât sunt critice la adresa zionismului politic. În aceeași scrisoare în care el oferă anecdota despre dificultate inerentă, dacă nu insurmontabilă, a traducerii termenului shofar prin trompetă, Rosenzweig remarcă:

            Că suntem un Volk nu este pentru noi ceea ce este pentru Herzl… capătul problematicului și evadarea liberatoare în tărâmul practicului. Nu, din contră, aici este locul în care începe, pentru noi, problema teoretică. Noi suntem un Volk – aceasta nu înseamnă pentru noi ceea ce înseamnă pentru zioniști: deoarece sau în măsura în care nu suntem o denominație religioasă (Konfession), dar în mod clar atâta timp cât suntem  o denominație religioasă. Nu suntem un Volk – aceasta nu înseamnă pentru noi ceea ce înseamnă pentru vârstnicii noștri partizani, deoarece noi suntem o denominație religioasă; dar tocmai fiindcă noi nu suntem într-adevăr unul (ci mai mult și, prin urmare, mai puțin). Aceasta este cauza pentru care noi nu suntem – în realitate – în același timp un Volk (ci mai puțin și, prin urmare, mai mult).

            Așa cum Rosenzweig afirmă că un shofar simultan înseamnă și nu înseamnă „trompetă”, totodată el afirmă că poporul evreu este și nu este un Volk. Dificultatea numirii poporului evreu un „popor” sau a numirii iudaismului o „religie” își are rădăcinile în dificultatea, dacă nu imposibilitatea, traducerii. Rosenzweig implică aici, așa cum o face și în cazul shofar-ului, că singurul mod prin care se poate înțelege semnificația lui a fi evreu (și, într-adevăr, a shofar-ului) doar dinăuntrul comunității evreiești. Este pur și simplu prea dificil să traduci aceste semnificații în mod adecvat.
Așa cum Rosezweig și-a menținut opinia că traducerea germană a Bibliei evreiești nu trebuie să domesticească ebraica, ci să înstrăineze germana, la fel el a afirmat că țelul educației evreiești moderne era revenirea la întregimea intraductibilă și auto-conținută evreiască. În loc să sugereze, așa cum au făcut-o mulți dintre predecesorii săi german-evrei, că evreii ar trebui să-și traducă tradițiile în noi idiomuri, Rosenzweig a menținut ideea că sarcina educației evreiești este aceea de a reinventa idiomul auto-conținut evreiesc pe care modernitatea l-a distrus. Afirmația lui Rosenzweig nu este aceea că evreii, în trecut, niciodată nu au interacționat cu lumea exterioară. În schimb, el afirmă că Iluminismul sau, mai degrabă, răspunsul evreiesc dat Iluminismului a distrus legăturile auto- și intra-conținute ale limbajului intern al comunității evreiești:

            Ceea ce e nou nu este atât de mult colapsul barierelor exterioare; chiar și înainte, în timp ce ghettoul în mod cert îl adăpostise pe evreu, nu îl înlăturase. El s-a mișcat dincolo de limitele sale, iar ceea ce ghettoul i-a oferit a fost numai pace, casă, o casă pentru spiritul său. Ceea ce e nou nu este faptul că picioarele evreului îl puteau purta, acum, mult mai departe decât înainte – în Evul Mediu, evreul nu era, în mod special, un sedentar, ci mai degrabă, comparabil, un element mobil al societății medievale. Noua trăsătură este că acum călătorul nu se mai întoarce la apus. Porțile ghetoului nu îl mai închid după ele, permițându-i să petreacă noaptea în învățare solitară[3].
Speranța lui Rosenzweig era, în mod cert, nu aceea de a avea porțile ghetoului revenind, ci, în schimb, să restaureze posibilitatea unei case pentru spiritul evreu. Așa cum am văzut, această casă pentru Rosenzweig nu este o căutare a unui stat evreu, ci pentru o comunitate evreiască separată și auto-conținută, a cărei existență este posibilă doar de către faptul că nu este acasă în lume, că este în exil.
Ambele în contextul specific al traducerii Bibliei și în contextul mult mai general al programului său pentru educația adultă, o familiarizare și apoi intimitate cu ebraica reprezentau singura cale către ceea ce Rosenzweig a numit întregimea evreiască (Ganzheit). Pentru a restaura, deși într-o formă nouă, completitudinea sau inseparabilitatea interioară a existenței evreiești devenise unicul țel al programului lui Rosenzweig pentru educație evreiască. Într-un comentariu dintr-un rezumat al unei serii de lecturi în cadrul Lehrhaus prezentate din ianuarie până în martie 1921, putem clar vedea legătura dintre cererea lui Rosenzweig pentru completitudine și programul său pentru educație evreiască:

            Percepi ceea ce am pierdut când bunicii noștri au întors spatele minunatei vieți și s-au îndreptat către o viață în care frumusețea este doar o insulă (l’art pour l’art), un fenomen izolat, un idol? Percepi ceea ce avem de câștigat și cum trebuie să fim recâștigați? O viață care este în întregime operă de artă (ganz Kunstwerk), frumusețe completă, pentru că este în întregime viață, întreagă viața noastră[4].

            Rosenzweig argumentează că evreii, dacă vor să re-creeze o lume evreiască pentru ei înșiși, trebuie să înțeleagă faptul că o revenire la limba lor sacră este absolut esențială pentru această sarcină. O lume evreiască este centrată pe ebraică, care este limba iudaismului, atât figurativ, cât și literal. Așa cum le-a scris părinților săi în octombrie 1916 referitor la dezbaterea Consiliului Rabinic vizând educația evreiască: „Atitudinea față de ebraică este punctul slab, de departe mai mult decât dezbaterea a scos la lumină. Deoarece ebraica trebuie urmărită nu ca subiect de studiu, ci drept însuși mediul prin care întregul conținut al iudaismului este prezentat”[5].

Spre deosebire de contemporanii săi zioniști, apelul lui Rosenzweig pentru o revenire la ebraică a subliniat natura exila(n)tă a iudaismului și a poporului evreu:

            Germanul, și chiar și evreul qua german, poate și va citi Biblia așa cum au citit-o Luther, Herder sau Moses Mendelssohn; evreul o poate înțelege doar în ebraică. Iar, deși în cazul Bibliei ambele posibilități trebuie admise, deoarece evreul și germanul, ambii deopotrivă, o împărtășesc în posesia sa, limba rugăciunii evreiești este diferită; despre limba rugăciunii ebraice putem statua destul de cateogric: nu poate fi tradusă. Prin urmare, transmiterea de documente literare nu va fi suficientă niciodată; clasa trebuie să rămână anticamera ducând către sinagogă și către participarea la slujbă. Iar înțelegând faptul că adorația publică și participarea la expresia sa va face posibil ceea ce este necesar pentru continuarea iudaismului: o lume evreiască[6].

            Re-crearea unei lumi evreiești nu este pentru Rosenzweig o sarcină naționalistă sau zionistă, ci una distinct legată de diaspora. Evreul, conform lui Rosenzweig, „niciodată nu(-și) pierde libertatea fără limite a călătorului care este un mai credincios cavaler țării sale când călătorește peste hotar, căutând aventura și dorind casa (Heimat) pe care a lăsat-o în urmă, decât atunci când este acasă (zuhause)”[7].

______________________

[1]  Franz Rosenzweig, Der Tischdank (Jüdische Bücherei: Berlin, 1920), volumul XXII.

[2]  Citat în Glatzer, p. 102.

[3] GS 3, p. 506/ trans. Nahum Glatzer în On Jewish Learning (New York: Schocken, 1965), p. 96.

[4]  GS 3, p. 615. Schoken Verlags a folosit o mostră de text [Textprobem] din această serie de lecturi în Alamanhul lor pentru anul 5699, 1938/39, sub titlul „Fragmente aus dem Nachlaß” („Fragments from the Estate”).

[5]  GS 2:1, p. 257.

[6]  GS 3., p. 463/ On Jewish Learning, pp. 29.30. Vezi discuția lui Michael Brenner despre concepția lui Rosenzweig asupra Ganzheit-ului în educația evreiască, în contextul reformelor ce vizau educația adulților în Germania (The Renaissance of Jewish Culture in Weimar Germany  (New Haven: Yale University Press, 1996), p. 281).

[7]  Der Stern der Erlösung (The Hague and Boston> Martinus Nijhoff, 1976), p. 333. Tradus The Star of Redemption, traducător William W. Hallo (New York: University of Notre Dame Press, 1985), p. 300.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

One comment

  1. Pingback: Leora Batnitzky – Despre traducere și exil III | traducerile de sâmbătă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: