Leora Batnitzky – Despre traducere și exil part IV

Vă prezentăm ultima parte a amplului eseu Despre traducere și exil, de Leora Bartnitzky, care, sperăm noi, să vi se pară la fel de fascinant pe cât ni s-a părut nouă.
În caz că nu ați citit celelalte părți, vi le punem la dispoziție aici.
Lectură plăcută vă dorim.

Traducător: Florin Buzdugan

***

În final, atât Rosenzweig, cât și Wagner cad de acord asupra faptului că relația evreului cu solul, sau lipsa, prin urmare, este responsabilă, în primul și primul rând, pentru ne-naturala, într-adevăr, lipsă de casă a limbajului evreu.

            Nimic din toate acestea nu poate sugera, desigur, o identitate între gândul lui Rosenzweig și cel al lui Wagner. Diferența dintre cei doi este localizată nu doar în valorificările diferite date iudaismului, ci, mult mai profund, în concepțiile gemene ale lui Rosenzweig despre traducere și exil. Aici putem aprecia diferența dintre noțiunea lui Rosenzweig, menționată mai sus, despre iudaism ca o operă de artă completă (ganz Kunstwerk) și binecunoscuta concepție a lui Wagner despre opera de artă totală (Gesamtkunstwerk). Așa cum am văzut, noțiunea lui Rosenzweig despre completitudinea evreiască este, ca și teoria sa asupra traducerii, fundamental dialogică, deoarece completitudinea (Ganzheit) necesită și există pentru scopul de a primi un răspuns de la ceea ce este în afara întregului. Mai simplu zis, poporul evreu există pentru a comunica prin intermediul intraductibilității adevărului revelației Domnului, revelație făcută națiunilor lumii, așa cum și intraductibilitatea Bibliei, chiar și, sau în mod special, în traducere, există de dragul întoarcerii cititorului la ebraica originală. Noțiunea lui Wagner despre opera de artă totală, în contrast, este nu dialogică, ci fundamental monologică. Așa cum o spune el, mai degrabă în termeni tari, „Ceea ce nu este recunoscut, va fi bătut [Was nicht erkannt wird, darauf wird lasgeschlagen]”[1]. Pentru Wagner, diferența poluează ceea ce este identic și trebuie, prin urmare, distrus.

            Teoriile despre traducere și estetică ale lui Rosenzweig pornesc de la premisa că identitatea cititorului și, într-adevăr, a ființei umane nu este niciodată fixată și poate fi transformată prin actul lecturii Bibliei și, într-adevăr, prin revelația divină. Prin contrast, arta, pentru Wagner, încorporează identitate totală și predeterminată. Arta are sarcina reconfirmării și restaurării identității ontologice a audienței. „Opera de artă a viitorului” restaurează pierduta unitate estetică a artei grecești, o unitate pierdută ce reflectă, pentru Wagner, dezintegrarea societății moderne. Opera de artă totală (Gesamtkunstwerk) îi restaurează ființa totală (Gesamtwesen) a spectatorului grec omului modern[2].

Concluzie. Traducerea și rolul istoric mondial al poporului evreu

            Las deoparte o discuție mai în amănunt a teoriilor estetice ale lui Rosenzweig și Wagner pentru a putea considera, în concluzie, sugestiile gemene paradoxale ale lui Rosenzweig că însăși imposibilitatea traducerii este ceea ce produce limbaj universal, așa cum completitudinea auto-conținută și separată a poporului evreu face redempțiunea să fie posibilă. Pentru a putea evalua aserțiunile gemene ale lui Rosenzweig este necesar, mai întâi, să recunoaștem, încă o dată, centralitatea pe care o are noțiunea traducerii în gândirea sa. În timp ce s-au spus multe despre filosofia lui Rosenzweig, ca „discurs-al-gândirii”, tema traducerii, iar nu simplu discurs, cuprinde aspectul fundamentalissim al gândirii sale. Aici este util să contrastăm concepția lui Rosenzweig asupra relației dintre discurs și traducere cu cea a lui Hans-Georg Gadamer. Pentru Gadamer, „Acolo unde este înțelegere, acolo nu este traducere, ci doar discurs (…). Fiecare conversație evident că presupune că cei doi interlocutori vorbesc aceeași limbă. Numai atunci când două persoane se pot face înțelese prin limbaj, vorbindu-și una alteia, poate fi pusă problema înțelegerii și învoielii”[3]. În opoziție cu Gadamer, Rosenzweig pune în prim plan traducerea, nu discursul.

            A traduce înseamnă a servi doi stăpâni. Se deduce că nimeni nu o poate face. Dar se mai deduce că este, ca tot ceea ce nimeni nu poate face în teorie, sarcina fiecăruia în practică. Toți trebuie să traducă și fiecare o face. Când vorbim, traducem intenția noastră în înțelegerea pe care o așteptăm de la celălalt… Când auzim, traducem cuvintele care se aud în urechile noastre în[4] ceea ce înțelegem – sau, mai concret, în limbajul gurii noastre. Cu toții avem [un] discurs individual[5]. Sau mai degrabă: cu toții am avea propriul discurs dacă ar exista adevăr într-un lucru precum discurs monologat (…), iar întreaga rostire nu ar fi fost deja vorbire dialogică și deci traducere[6].

            Așa cum am încercat să arăt în acest scurt eseu, viziunea lui Rosenzweig asupra traducerii este în mod intim legat de concepțiile sale despre exil, zionism, educația adultă, antisemitism și de ceea ce el vede drept rolul istoric mondial al poporului evreu. Așa cum Rosenzweig susține că completitudinea izolată a particularului evreu produce posibilitatea redempțiunii universale, el susține și că intraductibilitatea limbilor izolate produce posiblitatea unui anumit limbaj uman. Traducerea este imposibilă în teorie, dar necesară în practică. Așa și iudaismul este un întreg izolat, în teorie, dar nu și în practică. În ambele cazuri, ceea ce este sacrosanct izolat intră în relație cu ceea ce este în afara sie însuși. Așa cum Rosenzweig descrie revelația drept scindarea lui Dumnezeu și separația ființelor umane una de cealaltă, la fel descrie traducerea drept scindarea completitudinii auto-conținute a limbajelor particulare:

            „Că o asemenea înnoire a unui limbaj anume prin unul străin este, în orice caz, posibil presupune, în mod cert, că, așa cum limbajul însuși a dat naștere fiecăruia dintre vorbitorii săi, la fel și în ce privește toată vorbirea umană [Sprechen], toate limbile străine, care mereu au fost vorbite și mereu vor fi vorbite, sunt conținute în ea însăși într-o formă embrionară, cel puțin. Și asta este situația. Există o singură limbă”[7].

            Pentru Rosenzweig, există un singur limbaj, așa cum există un singur Dumnezeu. Particularitatea unui limbaj este universalitatea sa. Comună unei bune traduceri și poporului evreu este abilitatea de a șoca pe calea exprimării particularității ireductibile a limbajului original și, respectiv, a poporului ales de Dumnezeu. Ca însăși revelația, șocul traducerii și șocul poporului evreu trăind în exil printre celelalte națiuni are capacitatea de a transforma lumea. Dar, așa cum legătura intimă dintre viziunea lui Rosenzweig asupra limbajului, exil, antisemitism și rolul istoric mondial al poporului evreu arată, această transformare universală este câștigată doar prin violență. Sarcina traducerii aduce violența în limba-gazdă așa cum existența lor exilică aduce violența în poporul evreu. Această violență, susține Rosenzweig, este necesară, deoarece este în numele unei singure, adevărate limbi și al unui singur, adevărat Dumnezeu.

______________________
[1] Dichtungen und Schriften, ed. Dieter Borchmeyer (Frankfurt am Main: Insel, 1983), 6: p. 39.

[2] Ibid, 5: 277

[3] Hans-Georg Gadamer, Truth and Method, 2nd ed., trans. Joel Weinsheimer and Donald G. Marshall (New York: Crossroad, 1989), pp. 384-385.

[4] Sau, mai precis, prin.

[5] Sau, altfel zis, limbaj.

[6] GS 3; p. 749/ Scripture and Translation, p. 47

[7] GS 4:1, p. 3.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: