Anne Sexton – un poem și jumătate I

Anne Sexton a mai fost tradusă pe site-ul nostru; găsiți aici celelalte articole.

Traducător: Florin Buzdugan
Sursa: 1, 2

Curaj

Sunt lucrurile mici în care se vede.
Primul pas al copilului,
uimitor ca un cutremur.
Prima oară când ai mers pe bicicletă,
scufundând asfaltul sub roți.
Prima lovitură când inima ta
a mers într-o călătorie singură.
Când te-au numit smiorcăilă
sau sărăntoc sau grăsan sau nebun
și te-au transformat într-un străin,
le-ai băut acidul
și l-ai ascuns.

Apoi,
dacă înfruntai moartea bombelor și a gloanțelor
nu o făceai cu un banner,
o făceai doar cu o pălărie ca
să-ți acoperi inima.
Nu îți mângâiai slăbiciunea dinlăuntrul tău
deși era acolo.
Curajul tău era un cărbune mic
pe care îl tot înghițeai.
Dacă amicul tău te salva
și murea el făcând-o,
curajul lui nu era curaj,
era iubire; iubire simplă ca săpunul de ras.

Apoi,
dacă ai îndurat o mare disperare,
atunci ai făcut-o singur,
primind o transfuzie de la foc,
rupând crusta rănii de pe inima ta,
apoi sucind-o ca pe o șosetă.
În continuare, rudă a mea, ți-ai pudrat tristețea,
i-ai făcut un masaj pe spate,
apoi ai acoperit-o cu o pătură
și după ce a dormit puțin
s-a trezit în aripile trandafirilor și a fost transformată.

Apoi,
când înfrunți bătrânețea și concluzia ei naturală
curajul tău încă va fi arătat prin lucrurile mici,
fiecare arc va fi o sabie pe care o vei ascuți,
cei pe care îi iubești vor trăi într-o febră a iubirii,
iar tu te vei tocmi cu calendarul
apoi în ultimul moment
când moartea deschide ușa din spate
îți pui șoșonii în picioare
și pășești afară.

Dubla imagine

1.

Voi avea treizeci de ani în noiembrie.
Tu ești încă mic, în cel de-al patrulea an al tău.
Stăm și privim frunzele galbene luând-o razna,
fluturând în ploaia iernii,
căzând plate și spălate. Și îmi amintesc
în mare cele trei toamne în care nu ai locuit aici.
Ziceau că nu te voi lua înapoi niciodată.
Îți spun eu ceea ce tu nu vei ști niciodată:
întreaga ipoteză medicală
care a explicat cum creierul meu nu va fi nicicând la fel de adevărat
ca frunzele lovite luându-și adio.

Eu, care am ales de două ori
să mă omor, ți-am spus porecla
în lunile gemute când ai apărut prima oară;
până când o febră a uruit
în gâtul tău iar eu mă mișcam ca într-o pantomimă
deasupra capului tău. Îngeri hidoși îmi vorbeau. Vina,
îi auzeam zicând, era a mea. Flecăreau
ca niște vrăjitoare verzi în capul meu, lăsând nenorocirea
să se scurgă ca apa dintr-un robinet stricat;
ca și când damnarea îmi inundase burtica și îți umpluse coșul,
o datorie veche, bănuiesc.

Moartea era mai simplă decât crezusem.
Ziua în care viața te-a făcut bine și întreg
Am lăsat vrăjitoarele să-mi ia sufletul vinovat.
M-am prefăcut moartă
până când oamenii albi au scos otrava din mine,
trecându-mă, fără mâini și terminată, prin corvoada
boxelor vorbitoare și a patului electric.
Am râs la vederea fierului din sânge în acel hotel.
Azi frunzele galbene
înnebunesc. Mă întrebi unde se duc. Eu spun că azi a crezut
în sine ori a căzut.

Azi, copilul meu mic, Joyce,
iubește-ți sinele sinelui tău acolo unde trăiește.
Nu e niciun Zeu anume în care să te încrezi; sau, dacă e,
de ce te-a lăsat să crești în altă parte. Nu mi-ai cunoscut vocea
când m-am întors ca să sun. Toate superlativele
copacului alb al zilei de mâine și vâscului
nu te vor ajuta să afli sărbătorile pe care a trebuit să le pierzi.
În timpul în care nu m-am iubit
pe mine însămi ți-am vizitat aleile deszăpezite; mi-ai ținut mănușa.
A căzut zăpadă din nou după întâlnire.

Advertisements

About traducerile de sâmbătă

traduceri, despre traduceri, pentru traduceri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: